blogu' lu' castraveţ

Şi anul acesta, entităţile cele mai puţin friguroase şi mai puţin puse în situaţii matrimoniale, ale unui detaşament mai vechi, au făcut ceea ce fac toamnă de toamnă, trei ani la rând deja. Şi fac ele (entităţile, sau hai, să le zicem tot pioneri, ca şi mai înainte) cam următoarele: cu toţi receptorii lor meteorologici şi mai cu seamă cu cele mai sensibile terminaţii nervoase ale cururilor lor, depsitează cu certitudine ultimul weekend fără brumă şi merg la pădure. Una, din apropierea oraşului, ca să nu obosească şoferii şi să nu se înopteze înainte de a lăsa trupurile obosite pe paturile calde de la casele cui le are.
Deci purces-am.
Padurea se află la marginea Durleşti-ului. La ieşirea din Durleşti, la intersecţie cu Poltavca (şoseaua Chişinău – Leuşeni) am dat peste acest minunat tablou.

La prima vedere s-ar părea ca nu este nimic ieşit din comun: moldovanul este strângător din fire iar acestea sunt scaunele de la „Patria”, aruncate mişeleşte de stăpâni imediat după renovarea cinematografului iar un om gospodar le-a găsit trebuinţă. Aşa s-ar părea la prima vedere.

Ajunşi în pădure, pionerii au avut încă o revelaţie scăunicească. În poiana care mulţi ani la rând a găzduit şi pioneri de treabă şi gunoi social care în permanenţă lasă plastic şi sticle de tot felul pe sub scaune, acum sub scaune nu mai era gunoi. Vedeţi gunoi sub scaune?

Doi ani în urmă cu certitudine era. Drept că erau şi scaune. O bună parte din moldoveni au probleme mari cu scaunele. Tot felul de probleme cu tot felul de scaune. Au probleme cu scaunele din transportul public, au probleme cu scaunele din cimitire înainte de paşti (pentru cei ce nu prea ştiu, înainte de paşti moldovenii sau fac scaune noi lângă morminte sau le fură pe cele vechi), au probleme cu scaunele din pădurea de la Buiucani din marginea Durleşti-ului, au probleme cu scaunul preşedintelui ţării, au probleme cu scaunul lor propriu de la propriul lor cap. Da să lăsăm treaba asta cu scaunele, că nu pentru asta ne-am adunat.

Scopul primordial al acelui ultim sfârşit de săptămână fără brumă era un foc pioneresc,

era o prăsadă mare-mare şi galbenă-galbenă, ca toamna toamna.

Era ultima omidă rătăcită de lanţul biologic firesc al neamului ei, care nu mai avea să devină fluture niciodată.

Era un ultim gât de bere rece băut afară, băut între copaci şi iarbă verde.

Era prima cunoştinţă cu Bau-Bau

Era prima lecţie cucerire a focului,

şi ultima lecţie de pregătit cârnăciori.

Era primul portret de familie la pădure.

Pe scurt, nu era rău deloc, ca în fiecare an, ca de fiecare dată.

Şi până la urmă şi cârnăciorii au ieşit buni.

Atât de-asupra,

cât şi în perspectivă.

Chiar n-a fost rău deloc. Iaca aşa.

Şi iaca aşa.

Ş-apoi au plecat. Iar Bau-Bau a rămas singurel în pădure, să se joace cu sticlele şi grămada de plastic care an de an e tot mai mare. Cu toate acestea, Bau-Bau întotdeauna e vesel şi îi aşteaptă cu nerăbdare pe prietenii lui: pionerii să-i mai aducă nişte istorii vesele şi să-i mai curăţe tărâmul de uscături, şi resturile lumii ca să-i mai aducă nişte plastic, oleacă de sticlă, culioace şi să-i mai cureţe ograda de scaune.
La revedere Bau-Bau.