blogu' lu' castraveţ

Exact doi ani în urmă, în dimineaţa zilei de 6 iunie, la intersecţia bd. Ştefan cel Mare cu str. Mihai Eminescu, în urma unui accident rutier provocat de nişte streetraceri, a decedat un coleg de facultate şi un bun prieten – Vadim Ivanov. De atunci, în fiecare an, pe 6-7 iunie prietenii, rudele organizează concerte in memoriam la care sunt cântate piesele lui Vadim.


Avea piese adânci, bune şi la care nu ţinea în mod special. Vadim era genul de om care nu se lega de lucruri, îşi dorea doar să-şi trăiască viaţa frumos şi vesel. Era genul de om care se putea angaja de 6 ori pe an şi tot de atâtea ori în acelaşi an, să se elibereze. Putea să vină dimineaţa la serviciu, să intre la şef, să iasă, să pună un scaun în centrul sălii să se urce pe el şi să trimită în călătorii erotice pe toţi care erau acolo (sau doar pe unii), să pună scaunul la loc şi să plece pentru totdeauna de acolo. A scris multe versuri şi majoritatea le-a pus pe muzică, acasă, având la dispoziţie ghitara, un Pentium III, o pereche de boxe şi o pereche de căşti cu microfon. Avea carnete întregi de versuri, pe multe le pierdea şi în locul lor scria altele, cu alte piese, la fel de bune. Nu plângea după carnetele sale pierdute, poate doar puţin după cele câteva chitări profesioniste pe care le-a uitat în taxi sau în localuri. Nu scria doar când simţea că i se termină banii. Stătea câteva zile în casă, timp în care învăţa 3DMax-ul sau Flash-ul, după cum se cerea în prima ofertă de angajare pe care o găsea. Învăţa şi se angaja. Se pot spune multe despre Vadim, însă cel mai bine o spun piesele lui.

Astăzi, 7 iunie 2010, a avut loc un alt concert, în Prohodnoi Dvor.

Cuvântul de început l-a spus Dima Rusu, cel care deobicei pune toate aranjările pe roate şi crează evenimentul.

După, pe scenă a ieşit Dima Urusciuc cu băieţii lui cu o piesă proprie în stil hip-hop consacrată lui Vadim.

Alexandru Urusciuc a ieşit cu câteva piese de-ale lui Ivanov:

Ceva mai târziu i s-a alăturat kirpi4 – prietenul şi colegul de facultate al lui Vadim (membru TUBRIVCA, de altfel) , pe versurile căruia Vadim a pus vreo cinci piese. Azi fost cântată “Carbon”:

***
E prea mult colb cosmic,
Pe iarba de pe gazon,
Fluturii strănută spasmodic
Şi totul devine Carbon.
Şi totul devine Carbon.

R:
Carbon pe obositul meu creier
Cenuşă pe ochii livizi
Nu vor mişca în grabă nici greieri
Rătăciţi printre hribii lurizi
Da eu şăd şî scriu şî nică nu ştiu, EU!

O lună, un cer şi un soare,
Din totul nimic a rămas
Se stinge lumeasca lucoare
În nimbul carbonului ars.
În nimbul carbonului ars.

R:

E prea mult colb cosmic
În cafea în dulcele fum
Ţigara se stinge ironic
Şi viaţa-I la fel doar un scrum
Şi viaţa-I la fel doar un scrum.
***

A contiuat Iurie Tuluc, prietenul şi colegul de facultate al lui Vadim, şi el membru al TUBRIVCA. Despre peripeţiile lui Tuluc şi Ivanov în general se poate scrie o carte.

Apoi a urmat “Uran” scris de Ivanov, în interpretarea lui kirpi4 şi Tuluc:

***
U 92238,03
De dimneaţă până-n seara
Şed şi mă prăjesc la soare
Duri duri dai dui dui dui
Duri duri dai dui dui.

Trebu-s strâng eu urajaiu
Şi pe urmă eu ni znaiu
Şi-a sî fac eu da oare
Şi să fac eu of of.

Eu i-aş faşi oleac-mai buni
Şî odihneşti de luni pîn luni,
Cruglii god
Iobana-v rot, vot.

Toată ziua-n gosti prosim
Pîn în seara noi nanosim
Un udar
Cu Uran.

R:
Uuuuu nouăzeci şi doi
două sute treizeci-ş opt
vitguliţă zero trii
Uuuuu nouăzeci şi doi
două sute treizeci-ş opt
vitguliţă zero trii

Şi pe urma tancuri şmancuri
Vertaleoate, bombi ca sacu
Cubanez,
Da poate şi de orez

Şini vede epitzentru
Nu-i acasa da-i în centru
O greşît ori
L-o amăjit.
R:
Nouă chislarod ne trebu,
Pentru creier nouă ne trebu
Şi tupim
Ne bîhlim.

Şî lunină trebuieşte
Şî caldură trebuieşte
Sufleteşte şi
Omeneşte.

Cu caldura şei de bombe
Şi caldură-n catacombe
Nu ni trebu
Undi-i NEMO?!

Cu podvodca pîn la Kursk
Altu-o adornit pe pusk
Cnopcă roşî
Ca nasu la moşu.
R:
Sînji văd ar s şibă-n mare
Neagră, roşie, moartă n-are
Importanţă
Dacă eşti în viaţă

Şî de-a dura de pe munţ
Şî calare pe-un caluţ
Pîn la lelea
Mari-Mariuţa

Ca să şim di tat davolinîi
Şi în mulţ sîntem pricolinîie
Să avem şi sa dădem
Şi la urma să cîntăm
Hai fetiţo s ne culcăm
Să ne iubim
Şi să nu tupim.
***

Тимур и его команда из города героя Бельцы (desi nu e clar unde este comanda) a interpretat piesele proprii. La un moment dat se crease impresia ca uitase pentru ce ne-am adunat.

Cam peste o oră băieţii i-au amintit că mai sunt doritori.

În timpul concertului în faţa scenei a fost amplasat un etui de ghitară în care toţi doritorii puteau arunca mici contribuţii convenţionale care urmau să fie transmise părinţilor lui Vadim. Aşa a fost la fiecare concert.
In tot acest răstimp lumea intra şi ieşiea. Spre momentul când cei de la bar vânduseră deja vreo sută de beri, în sală erau maximum 20 de oameni – cei mai apropiaţi de Vadim probabil. Au mai ieşit cei care au mai fost pe scenă. S-au mai cântat încă o dată piesele preferate.

Cei care l-au ştiut foarte aproape pe Vadim, şi-au băut ultima bere, s-au întrebat, aşa cum fac întotdeauna, “da unde-i Ivanov?!” şi au plecat pe la casele lor.