blogu' lu' castraveţ

La 04.08.2016, cam pe la 11 ziua eram deja pe malul lacului Ohrid, din Ohrid, din Macedonia. Ohridul este foarte mimimi. Mulțumim Mihaelei că ni l-a arătat.

“Iaca n-ar și rău de avut aiși o căsuță, macar și pe dealu șela”. Toți au fost de acord cu această idee minunată.

Pe mal, am luat prânzul. De aici am mai furat luat trei rețete de sosuri specifice macedoniene, pentru Povești Gustoase.

Se însera deja, eram ghiftuiți și obosiți. Vroiam deja acasă, mai repede. Totuși, am realizat că e ultima zi când vedem apa, așa că ne-am impus să spargem oglinda lacului, limpede și rece.

În Ohrid, am cumpărat niște vin macedonian (s-a dovedit a fi nu atât de bun) și niște dulciuri de la o gheretă stradală. Am luat niște halva cu fistic și rahat lokum. Acasă, am depistat că vânzătorul (italian de proveniență) – un tip șmecher la cătătură, ne-a cam tras-o. Fisticul era presurat numai pe deasupra, cât sa se vadă (din abundență prin pereții transparenți ai cutiei). Și aieșit cam așa, am ajuns acasă și am rămas nedumerit: am luat rahat lokum, da unde-i lokum-ul?

La 05.08.2016, cam pe la unu noaptea deja nu eram pe malul lacului Ohrid, din Ohrid, din Macedonia. Eram la periferia capitalei, căutând un loc de cazare. Am decis să ne oprim la “Leo the dog” – un hostel care a fost numit “hostel” pe nedreptate. E o casă de locuit în toată firea, cu două intrări, cu condiții super bune și curte super drăguță. Cu pat, cu duș (Aaaa! Duș! Cu apă caldă! În nijlocul săptămânii!), cu ceainic, cu pahare pentru vin, cu frigider pentru vinul pentru pahare, pentru tequila și pentru pălincă (Nu! Frigiderul noi nu l-am folosit!).
Cel mai drăguț era Leo. Anume el ne-a întâlnit, cand am deschis ușa unuia din cele două apartamente, la unu jumătate noaptea.

A doua zi dimineața Leo ne aștepta afară, ca să ne petreacă.

În spatele fotografului se realiza картина Репина “Vlad și ouăle, Vasea și patlagelele”. Ne-am băgat toți în acest tablou, după care l-am pupat pe Leo, și am purces la drum.

În Bulgaria ne-am oprit la Roden Krai, un local pentru drumeți, fără pretenții, dar unde am mâncat foarte gustos. Ciulamaua de fasole a mers foarte bine cu un ardei iute și cu rachiu bulgăresc.
Unica pretenție apropo de mâncare a avut-o Vasea. El a fost fericitul câștigător al câșligului aleator, în unicul exemplar, exprimat printr-un artefact gastronomic.

Era clar, că chelnerița, tanti Nina, vede zilnic drumeți nu la fel de politicoși și educați ca și noi. Tanti Nina, ni s-a prezentat cu o față extrem de severă. Monede de euro tanti Nina nu acceptă, cu cardul tanti Nina nu primește. Cu toate acestea, după vreo două de rachiu expresia feței ei, a început să se schimbe vizibil. Așa ni se arăta nouă la un moment dat. Acest fapt a fost confirmat când pionerii au decis să nu care cu ei în România bani bulgărești, când toate buzunarele au fost întoarse pe dos, și banii au fost puși grămadă. și pentru că monedele și cardul nu merge, doua rachiuri și un “7up” ne-a oferit tanti Nina pentru 4 leve și 10 copeici. Deși, conform meniului, nu avea cum.

Până la urmă, am lăsat pe masă monedele de euro, am pupat-o fierbinte pe obraz pe tanti Nina și am plecat. Din urmă, tanti Nina ne-a strigat: “вы, Молдаване, всегда такие душевные и дурные. Вы кого угодно развеселите. Вам я всегда рада!”, și ne-a râs din urmă cu poftă. Replica exacta n-o mai ține minte nimeni, dar parafrazarea ei ar suna cam cum am zis.

Următoarea țintă era Nicopol, unde urma să traversăm Dunărea cu feribotul. Bacul tocmai plecase și astăzi era ultima lui cursă.

Așa că, am mai depănat încă vreo 120 km pănă la vama Ruse – Giurgiu.
Pe drum ne-am oprit la o alimentară, unde am cunoscut-o pe Galea – vânzătoarea, originară din Ucraina de vest. Galea ne-a povestit cum a ajuns să locuiască în Bulgaria, ne-a suplinit rezervele de bere, și ne-a spus că-i pare bine să mai schimbe o vorbă în limba ei natală. Galea nu prea își pune întrebări existențiale despre relațiile ucraino-rusești și despre limba pe care trebuie să vorbească. Între timp au avut loc niște negocieri între pioneri, după care Galea ne-a ales cei mai frumoși cartofi, cele mai mari cepe, și cele mai aromate căpățâne de usturoi. Pionerii planificau azi să se abată de la meniul standard (“macaroane cu tușoncă”) și să facă cartofi copți, în România, unde planificau să campeze. După asta, am plecat spre Ruse.

Prin Giurgiu am intrat în România. În timp ce mergeam răsfoiam GPS-ul să găsim o pădure ăn care am putea să campăm. Era păcat ca după 7 zile de campare planificată strict, să nu facem încă una – ultima de fapt, neplanificată. Dar n-a fost să fie, pădurile de pe traseul spre București n-au fost deloc ospitaliere. Pretutindeni acces interzis, și nici nu prea aveai unde campa: sau pădurea era plină de mărăcini pe potecile mai mult sau mai puțin accesibile, sau trebuia să ne campam printre gunoaie, pe la periferie.

Așa că a fost ales primul motel, după căteva insule forestiere frunzărite. Tanti de la hotel nu o avea prea bine cu cifrele, n-a fost atentă lalecția de matiematică la care i s-a spus că zerourile din stânga nu prea influiențează suma, nu și cele din dreapta. la prima tentativă de a achita cu cardul ne-a zis “zice că nu aveți destui bani pe card”. “Destui” însemna 200 de mii de roni. Băgase trei zerouri în plus. Evident, întrebarea a fost remediată.

De cum ne-am cazat, am și nimicit toate rezervele ed slănină, ceapă și usturoi. Și ce-a mai rămas.

Am povestit mai devreme despre cum vasea aleargă prin Munți. Păi iată, durerile de mușchi, la Vasea au început abia a doua zi dimineața.

Dar noi știm cum ele se tratează. Și cu cuvintele “Hai, Vasea, hadem, că întârziem la ora la care trebuie de început a bea bere”, am pornit spre Chișinău.

Ultimul popas, l-am făcut aproape de Crasna – “La Sârbi”. Am păpat bine și am plecat cu viteza de 100 km/h spre încheierea acestui trip minunat prin Balcani.