Căpriana şi Poiana
Ca să faci ceva, trebuie să ai un pretext. Ca să existe pretextul de a merge undeva, trebuie neapărat sa ţi-l faci. Preetenul meu cu atomobil personal 2look şi-a făcut minunatul pretext de a bea la mine o cafea.
– Oare să nu ne ducem noi astăzi undeva?
– Oare!
– Nu cumva la Căpriana?
– Cumva!
– Ap io vin sa beau o cafea la tine.
Cât timp el sorbea dintr-o Lavazza potolită cu o cutiuţă de frişcă, fără zahăr, eu adunam în grabă de pe la balcoane, cerdace şi sgabuzzine acele de frigărui, mangalul, toporul şi cuţitul pioneresc. Pentru că ştiam că dusul la Căpriana este doar un pretext.
La Căpriana n-am văzut nimic nou şi interesant.
Randuri erau numai la icoane.
Toată lumea se odihnea activ în altă parte.
Şi la Căpriana lumea produce deşeuri?
Uneori, ce-i drept, in scopuri de caritate.
Curând iar trebuie de făcut reparaţie capitală.
Aici s-a mai păstrat puţină zăpadă,
însa nu pentru mult timp: primăvara bate la uşă.
Ne-am documentat deci, şi am plecat.
Am găsit în zona ceea un loc minunat pentru a sta la un picnic, aproape de Chişinău, pentru o zi, în intimitate pionerească, nederanjat de nimeni. După câte uscăciuni putrede erau acolo, am înţeles că nu prea a călcat demultişor picior de om prin părţile celea. Nu vi-l spun că precis o să facă unii şi acolo gunoi: cu toate neamurile, colegii de clasă, verişorii, kenţii, bratanii şi coreşii care încep a se hodini cu cuvintele “au şi di zaibisi” da termină cu “kaziol tu eşti, Grişa” şi c-o sticlă spartă de capul lui Grişa şi altele lăsate aruncate pe toată întinderea silvică. Acum gunoi practic cu era deloc. Nu se ştie ce-o fi pe urmă. Noi datoria ne-am făcut-o: am păpat, am strâns şi am plecat.
