blogu' lu' castraveţ

Îi oara trii,
i-un trii, care niş un şinşi nu-l bate
îi oara trii,
îi trii – cu asta nică nu se poate faşe.

În această zi, păpuşo,
ţ-aduc un braţ de skini
albe sau roşî, deasupra
mai scumpi ca ieri, vreo-o trii.

Tat timpu fac anume-aşa
Cum am făcut şî de-anu nou,
De opt mart, de zîua ta:
Aduc ş-o stecla de buhlou.

Din nou eu ţîia ca s-ţarăt
C ni eşti dragă, ş-ţîn la tine
Ș-am sa te pup pe falca stângă
Șî tu-nnapoi pe mine.

Şi, poate, să-ţ spun eu ţîia
solemn, frumos, neapărat,
cuvinte noi pe care eu
încă, di tăt, nu le-am uitat.

Pe urmă stăm la masă
Bem jin, glumim frumos
Şi curu ca pe aşe
Îl fîţîi eu nervos.

Care nu cumva, păpuşo, tu
S-auz printre pocloane
Cum în buzunarul meu din urmă
Foşnesc nişte gandoane.

Limba noastră-i o icoană
O icoana din biserici
Limba noastră este focul
Focul veşnic cel din sfeşnici.

Aşa mi-am permis să-l completez pe Mateevici prin ’89 sau prin ’94, nu mai ţin minte. Asta-i cam tot ce puteam spune atunci despre limba noastră. Acum aş putea spune mai multe, da’ deocamdată nu cred ca are vreun rost.

Prin păienginişul virtual global circulă un curent care se numeşe planking. În română s-ar chema scânduring, leaţing, sau balking. Apăi au apărut şi pe la noi reprezentanţi ai controversatei culturi.

Era odată un citrus. Şi-l chema Ramon. El era foarte liniştit, şi nu făcea niciodată la nimeni nici un rau. Într-o zi pe prietena lui Lia Scafar, venită din Iran, a început să aibă cumplite dureri. De la insolaţie probabil. Şi atunci Ramon a venit şi a ajutat-o. Numai el ştie cum. Iată aşa citrus Ramon a ajutat-o pe Scafar Lia să scape de dureri. Iakaşa.
Gata povestea.

Pita4ok întinse cat reuşi de tare buza superioară peste dinţii de sus, introduse încet degetul mic in unul din cele doua orificii nazale după care începu să scobească ferm şi în acelaşi timp atent, depunerile murale ale acestuia, trădând pe chip în timpul acestui proces o grimasa extatica. Îl scoase subit şi debită zgomotos un jet de aer prin nara cu pricina. Cea ce reuşi sa scoată, mototoli intre degete: cel mare si vecinul acestuia, ale mâinii drepte. Procedura fu repetată de câteva ori. Cu fiecare estragere, depunerile erau tot mai lichefiate şi mai dificil de excavat, din cauza elasticităţii şi vâscozităţii materialului. După ce două tentative consecutive eşuară, Pita4ok înţelese ca a atins limita acceptabilă a randamentului de extragere, de aceea începu să privească atent buricul degetului arătător cercetând meticulos obiectul stereometric ce se găsea acolo. Era o formaţiune organică de dimensiuni sferice, emanând în spectrul vizibil culoarea #887A63. Tentaţia de a-i cunoaşte şi celelalte proprietăţi organoleptice sporea cu fiecare secundă. Când distanţa dintre deget şi limbă deveni critică, se opri şi nu se mai încumetă să continue. Simţea o pereche de ochi străini pe ceafă. Mai ales că pauza pe care o făcuse Winnie i se păru suspectă.
– Şi faşi blea?!
– Nică, murmură Pita4ok speriat, cu jumătate de glas.
– Tu ai înţeles şi ţ-am spus eu până amu?
– Da! Da!… parcă Da! Strigă Pita4ok vesel, cu mâinile la spate, după ce reuşi pripit să dea o sfârlă sprintenă biluţei vineţii adunate cu mută sârguinţă.
– Ian repetă.
– Apu tu ai zîs că tu ai să şii anul ista şel mai principal, şel mai important şi şel mai deştept din tătă poiana de lângă lac.
– Nu eu, da tu blea! Tu blea, ai înţăles? Tu trebuie, suca, să spui la tăţ ce eu îs aşa. Că Ia îi prost, că Cristofer Robin îi străin, că Buhna îi somnoroasă, că Tigra-i lacom şi aşa mai departe. Numa eu, eu numa trebu să şiu, şi tu numadecât trebu să spui că tu vrei ca eu să şiu aşela, eu! Ai înţăles?
– Bun! confirmă Pita4ok zglobiu. Aroma sărată şi caldă a roticelei #887A63 pe care parcă a şi atins-o cu vârful limbii adineauri, continua să-i umple gura cu salivă. Degetul cel mic al mânii stângi se ridică maşinal spre nara dreaptă.

1. Biden se duce, borţile rămân.

2. Cu un Biden nu se face primăvara.

3. Bidenul nu vine de multe ori la Moldova.

4. Bidenii nu aduc fericirea.

5. Cine-l ştie pe Biden are patru ochi.

6. Nu tot ce zboară e Biden.

7. Tot Bidenu-i priceput.

Update:

8. Dacă tăceai, Biden rămâneai! (© Oleg Ciubotaru)

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi – nu s-ar povesti. Da o fost. Dumnezău îi martor. Era o dată e: şleapca şi stăpâna ei. Şleapca era roşie da stăpâna – cum o dat Dumnezău. Şi într-o zi mă-sa o făut plăcinte. Şi i-o spus: du-te la bunica şi du-i-le. Că e tot îi om. Şi e ş-o pus şleapca şi s-o dus. Păduri întunecate, dealuri nalte. Şi cum mergea Scufiţa Roşie prin pădure, fluturând poalele şlepcii de aceeaşi culoare în bătaia vântului de miazăzi, căutând cu monopodul ei preferat dedesubturile tufişurilor de mânătărci, mure şi fagi, căscând gura după fluturi rătăciţi şi rândunele singuratice care n-aduc primăvara, aruncând cu nuci în veveriţe, fără să uite în acelaşi timp să sară de pe un picior pe altul in timp ce fredona cântecul “lea-lea-lea”, în cale îi ieşi lupul. Sur şi negru şi supărat. El hotărî s-o ia prin surprindere:
– Luând în consideraţie aceste timpuri deloc uşoare, când toate vieţuitoarele pădurii se află într-o criză ideologică aprigă, nu pot să nu remarc faptul că dumneata, ignorând toate valorile şi principiile pentru care luptăm noi cu toţii pentru a atinge acel scop primar de pădure pe care-l cunoaştem cu toţii, îndrăzneşti să pui sub un cumplit semn de interogaţie atitudinea pe care suntem obligaţi s-o respectăm în acest sens?
Scufiţa roşie nu era de azi. Ea îi răspunse prompt şi ablomitor:
– Eu mă duc la mâca. Întrebări?
– Dumneata probabil nu înţelegi necesitatea unei stabilităţi pe termen mediu şi faptul că trebuie să respectăm nişte principii şi reguli, care în ultima vreme tot mai des încep a fi violate, lesne aducând drept exemplu repetatele încălcări de neutralitate din patrea controversaţilor intruşi despre care atât de des în ultimul timp practică să se vehiculeze prin poiene, ceea ce nu este imperativ pentru pădurea noastră. De aceea continuu să discut cu toată lumea şi să scindez întreaga societate cu referinţă la ceea ce reprezintă zilele ce s-au scurs recent şi impactul acestora asupra intereselor tactice şi pragmatice în ceea ce priveşte nu propriile avantaje ci interesele bine calculate ale întregului socium silvic.
Cum am mai spus, ea deloc nu era de ieri:
– Paca.
Scufiţa Roşi s-o dus, mâca ii în ziua aceea o mâncat plăşinte, lupu o mâncat ceea ce-o lăsat un cerb dăunăzi sub un copac putrezit şi puturos de la alte animale care s-au deprins des pe acolo să treacă. Şi a rămas el sur şi negru şi supărat şi prost.

P.S. Din cauza unor aberaţii cromatice neprevăzute, foarte probabil că şleapca avea o culoarea mai apropiată de pădure.