blogu' lu' castraveţ

Limba noastră-i o icoană
O icoana din biserici
Limba noastră este focul
Focul veşnic cel din sfeşnici.

Aşa mi-am permis să-l completez pe Mateevici prin ’89 sau prin ’94, nu mai ţin minte. Asta-i cam tot ce puteam spune atunci despre limba noastră. Acum aş putea spune mai multe, da’ deocamdată nu cred ca are vreun rost.

Prin păienginişul virtual global circulă un curent care se numeşe planking. În română s-ar chema scânduring, leaţing, sau balking. Apăi au apărut şi pe la noi reprezentanţi ai controversatei culturi.

Era odată un citrus. Şi-l chema Ramon. El era foarte liniştit, şi nu făcea niciodată la nimeni nici un rau. Într-o zi pe prietena lui Lia Scafar, venită din Iran, a început să aibă cumplite dureri. De la insolaţie probabil. Şi atunci Ramon a venit şi a ajutat-o. Numai el ştie cum. Iată aşa citrus Ramon a ajutat-o pe Scafar Lia să scape de dureri. Iakaşa.
Gata povestea.

Pita4ok întinse cat reuşi de tare buza superioară peste dinţii de sus, introduse încet degetul mic in unul din cele doua orificii nazale după care începu să scobească ferm şi în acelaşi timp atent, depunerile murale ale acestuia, trădând pe chip în timpul acestui proces o grimasa extatica. Îl scoase subit şi debită zgomotos un jet de aer prin nara cu pricina. Cea ce reuşi sa scoată, mototoli intre degete: cel mare si vecinul acestuia, ale mâinii drepte. Procedura fu repetată de câteva ori. Cu fiecare estragere, depunerile erau tot mai lichefiate şi mai dificil de excavat, din cauza elasticităţii şi vâscozităţii materialului. După ce două tentative consecutive eşuară, Pita4ok înţelese ca a atins limita acceptabilă a randamentului de extragere, de aceea începu să privească atent buricul degetului arătător cercetând meticulos obiectul stereometric ce se găsea acolo. Era o formaţiune organică de dimensiuni sferice, emanând în spectrul vizibil culoarea #887A63. Tentaţia de a-i cunoaşte şi celelalte proprietăţi organoleptice sporea cu fiecare secundă. Când distanţa dintre deget şi limbă deveni critică, se opri şi nu se mai încumetă să continue. Simţea o pereche de ochi străini pe ceafă. Mai ales că pauza pe care o făcuse Winnie i se păru suspectă.
– Şi faşi blea?!
– Nică, murmură Pita4ok speriat, cu jumătate de glas.
– Tu ai înţeles şi ţ-am spus eu până amu?
– Da! Da!… parcă Da! Strigă Pita4ok vesel, cu mâinile la spate, după ce reuşi pripit să dea o sfârlă sprintenă biluţei vineţii adunate cu mută sârguinţă.
– Ian repetă.
– Apu tu ai zîs că tu ai să şii anul ista şel mai principal, şel mai important şi şel mai deştept din tătă poiana de lângă lac.
– Nu eu, da tu blea! Tu blea, ai înţăles? Tu trebuie, suca, să spui la tăţ ce eu îs aşa. Că Ia îi prost, că Cristofer Robin îi străin, că Buhna îi somnoroasă, că Tigra-i lacom şi aşa mai departe. Numa eu, eu numa trebu să şiu, şi tu numadecât trebu să spui că tu vrei ca eu să şiu aşela, eu! Ai înţăles?
– Bun! confirmă Pita4ok zglobiu. Aroma sărată şi caldă a roticelei #887A63 pe care parcă a şi atins-o cu vârful limbii adineauri, continua să-i umple gura cu salivă. Degetul cel mic al mânii stângi se ridică maşinal spre nara dreaptă.

1. Biden se duce, borţile rămân.

2. Cu un Biden nu se face primăvara.

3. Bidenul nu vine de multe ori la Moldova.

4. Bidenii nu aduc fericirea.

5. Cine-l ştie pe Biden are patru ochi.

6. Nu tot ce zboară e Biden.

7. Tot Bidenu-i priceput.

Update:

8. Dacă tăceai, Biden rămâneai! (© Oleg Ciubotaru)

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi – nu s-ar povesti. Da o fost. Dumnezău îi martor. Era o dată e: şleapca şi stăpâna ei. Şleapca era roşie da stăpâna – cum o dat Dumnezău. Şi într-o zi mă-sa o făut plăcinte. Şi i-o spus: du-te la bunica şi du-i-le. Că e tot îi om. Şi e ş-o pus şleapca şi s-o dus. Păduri întunecate, dealuri nalte. Şi cum mergea Scufiţa Roşie prin pădure, fluturând poalele şlepcii de aceeaşi culoare în bătaia vântului de miazăzi, căutând cu monopodul ei preferat dedesubturile tufişurilor de mânătărci, mure şi fagi, căscând gura după fluturi rătăciţi şi rândunele singuratice care n-aduc primăvara, aruncând cu nuci în veveriţe, fără să uite în acelaşi timp să sară de pe un picior pe altul in timp ce fredona cântecul “lea-lea-lea”, în cale îi ieşi lupul. Sur şi negru şi supărat. El hotărî s-o ia prin surprindere:
– Luând în consideraţie aceste timpuri deloc uşoare, când toate vieţuitoarele pădurii se află într-o criză ideologică aprigă, nu pot să nu remarc faptul că dumneata, ignorând toate valorile şi principiile pentru care luptăm noi cu toţii pentru a atinge acel scop primar de pădure pe care-l cunoaştem cu toţii, îndrăzneşti să pui sub un cumplit semn de interogaţie atitudinea pe care suntem obligaţi s-o respectăm în acest sens?
Scufiţa roşie nu era de azi. Ea îi răspunse prompt şi ablomitor:
– Eu mă duc la mâca. Întrebări?
– Dumneata probabil nu înţelegi necesitatea unei stabilităţi pe termen mediu şi faptul că trebuie să respectăm nişte principii şi reguli, care în ultima vreme tot mai des încep a fi violate, lesne aducând drept exemplu repetatele încălcări de neutralitate din patrea controversaţilor intruşi despre care atât de des în ultimul timp practică să se vehiculeze prin poiene, ceea ce nu este imperativ pentru pădurea noastră. De aceea continuu să discut cu toată lumea şi să scindez întreaga societate cu referinţă la ceea ce reprezintă zilele ce s-au scurs recent şi impactul acestora asupra intereselor tactice şi pragmatice în ceea ce priveşte nu propriile avantaje ci interesele bine calculate ale întregului socium silvic.
Cum am mai spus, ea deloc nu era de ieri:
– Paca.
Scufiţa Roşi s-o dus, mâca ii în ziua aceea o mâncat plăşinte, lupu o mâncat ceea ce-o lăsat un cerb dăunăzi sub un copac putrezit şi puturos de la alte animale care s-au deprins des pe acolo să treacă. Şi a rămas el sur şi negru şi supărat şi prost.

P.S. Din cauza unor aberaţii cromatice neprevăzute, foarte probabil că şleapca avea o culoarea mai apropiată de pădure.

Fotografiat la 2010.11.06, în Valea Trandafirilor.

Andrei fugea. 120. Cam atâtea zvâcnituri de timpane numără el timp de un minut. Chiar dacă baba Vera-i spuse când era mic că are „parocserţa”, după douăzeci de minute de fugă, putea grămădi în gură suficientă salivă ca să blesteme noul gard de la club şi totodată să-l înconjoare. 124. Câinii din mahala, cât n-ar fi de straniu, tăceau. Andrei scrâşni un „blea” sănătos şi coborî sub pod. Andrei se aşeză. 100. O sută de bătăi pe minut numără Andrei, o sută de kilograme avea poarta răzămată de pod, o sută de dumnezăi erau prezenţi acolo, intre Andrei şi poartă. O sută de lei avea să-l coste blagoslovitul ştraf, pogorât de pe preacurata chitanţă de la primărie şi o sutădempărţitlatrei de drumuri după acea zi avea să facă Andrei de la farmacie până la casa primarului.

P.S. Fix peste un an fata primarului a încetat oficial de a mai fi numită fată.

Imediat cum a deschis ochii, Winnie o înţeles ca în viaţa asta foarte mult contează un singur lucru: tempoul. Să nu auzi 5 apeluri de telefon timp de 20 de minute – aista nu-i tempo normal. De la primul apel până la ultimul sa faci drumul din bar acasă – aista-i tempo normal. Să te scoli dimineaţa, să te speli, să te îmbraci , toate timp de 20 de minute – tempo normal. Să auzi telefonul abia după 5 alarme consecutive – nu-i tempo normal. Să te uiţi la oglinda şi să nu ştii : aista eşti tu sau aista-i Pita4oc – aista nu-i tempo normal. Sa faci abstracţie de asta e tempo normal. Să bei doua beri timp de două ceasuri e tempo normal. Să bei alte doua beri şi încă 3 câte cinzeci in următorul ceas – aista nu-i tempo normal. Aseară.
Mergând spre bârlogul de serviciu, Puh şi-a continuat gândurile despre acest important şi indispensabil factor al activităţii sale zilnice. Multe şi mărunte i se băgau în cap. De exemplu să faci mâncare de 5 ori pe săptămână – tempo normal. Să scrii despre asta, să faci potograpii şi de la aprinsul ţârnicului până la dusul lingurii la gură, acele ceasornicului să facă două rotaţii complete – nu-i tempo normal. Să vrei multe timp de 20 de secunde e tempo normal. Sa uiţi ce-ai vrut să spui nu-i deloc tempo normal.
– Tempo, Tempo! Acestea fură primele cuvinte ale lui I-A când Puh intră. I-A avea dreptate, probabil numai Puh ştia de ce.