blogu' lu' castraveţ

Iaka tare mulţi cetăţeni se narâvesc uneori la neplăceri. Şi le-am tot promis c-am să le spun vorba lui Ştefan cel mare. Mă mir că unii nici până acum nu-l ştiu. Deci, a sosit momentul.

Episodul 1.
Ştefan cel Mare, îşi hodinea binemeritat osul într-o baie cu aburi, la el în castel. Şi cum stătea el întins pe o lejancă de lemn cu câte o mândră sub fiecare subţioară, la un moment dat, se deschide cu putere uşa şi un oştean colbăit şi îngheţat cade la picioarele domnitorului.
– Ştefane, dau turcii.
– Cum asta, „dau turcii”…iară?
– Da, Măria ta, vin turcii.
– Dap câţ îs ei?
– Cinzăşi de mii.
– Strânge oastea, mergem la război.
Şi se adună 50 de mii de turci pe-un deal şi 15 mii haiduci moldoveni pe alt deal, cu Ştefan cel Mare în faţă. Şi cum stătea el pe vârful dealului cu pletele în bătaia vântului şi chipul în bătaia soarelui, puse mâna dreaptă cozoroc la frunte, privi în zare, după care ridică mâna în sus şi strigă o dată de răsunară valea:
– Oşteni! Pizdeaaaaalăăăăăăăă!!!
Într-o secundă pe deal rămase doar un nor mare de colb, iar toată oastea Moldovei era pe celalalt deal şi cum dădea în turc, aşa dădea. Dacă au scăpat vii vreo cinci turci.

Episodul 2.
Ştefan cel mare stătea în cel mai mare beci de pe timpurile celea şi cinstea cu toată sfetnicimea câte un negru de Cotnari, chefuiesc, cânta, râd. La un moment dat din întunericul beciului, abia răsuflând, apare un oştean, ud, îngheţat, flămând.
– Ştefane, dau turcii.
– Tu glumeşti…
– Da, Măria ta, serios, dau turcii. Câtă frunză şi câtă iarbă.
– Asta câţi?
– O sută de mii.
– Strânge oastea, mergem la război.
Şi se adună 100 de mii de turci pe-un deal şi 15 mii haiduci moldoveni pe alt deal, cu Ştefan cel Mare în faţă. După cum observaţi în războiul precedent n-a murit nici unul. Şi stătea Ştefan pe vârful dealului cu faţa în ploaie şi cizmele în glod, pletele ude, şi puse el puse mâna dreaptă cozoroc la frunte, şi privi el în zare, şi ridică el mâna în sus şi strigă o dată de fulgeră cerul:
– Pizdeaaaaalăăăăăăăă!!!
În câteva clipe toată haiducimea era pe dealul vecin ciomăgind de săreau scântei din ţestele turcilor. Dacă s-au salvat vreo treizeci de turci.

Episodul 3.
Istambul. Palatul Sultanului. Baiazid stă în picioare în faţa tronului umblând agitat de colo încoace, privind cu furie capetele plecate până în pământ ale ofiţerimii turceşti.
– Cum! Cum, luna mea, v-au rupt ăia?! Cum băăă?! Hai, pot să înţeleg, voi 50 şi ei 15 da voi o sută şi ei 15 mii, nu se poate! Băă, vă zbor capetele!
La un moment dat, cel mai bătrân ofiţer ridică ochii şi spune:
– Baiazide, are Ştefan cel Mare un cuvânt magic: îl strigă odată şi toata oastea lor devine vrăjită, vine şi luptă de nu-i ia nici arcul, nici suliţa, nici iataganul.
– Păi iată tu, caută un băiat mai sprinten şi trimite-l să afle cuvântul magic.
Spionul se întoarse peste două săptămâni. Cum intră în palat, deschise cu putere uşile, din fugă căzu în genunchi şi lunecă aşa până în faţa tronului, de cum ajunse căzu cu capul în pământ.
– Măria ta! Am aflat cuvântul. N-am reuşit să prind ce înseamnă, dar are o putere magică. La fiecare antrenament Ştefan îl pronunţă. Era să mă prindă, aşa că n-am reuşit sa aflu ce înseamnă, da sună el cam aşa: “pizdeală”.
– Bine oştene, glăsui Baiazid. Să se adune toţi bărbaţii din imperiu şi să meargă la război.

Episodul 4.
Codrii Moldovei. Ştefan cel mare la vânătoare. Şi cum alerga el cerbii prin pădure, de după un copac răsare un oştean abia răsuflând. Ştefan se apropie.
– Ştefane, dau turcii.
– Bă! Nu-i posibil aşa ceva! Ăştia sînt proşti.
– Câţi sunt ei?
– 200 de mii.
– Strângem oastea, mergem la război.
Şi se adună oastea lui Ştefan cu 15 mii haiduci moldoveni pe-un deal şi 200 de mii de turci pe alt deal. Toţi îmbrăcaţi în zale noi-nouţe, iataganele ascuţite ca para focului, coifurile lucesc în bătaia soarelui şi toţi, în mănuşi din piele de cerb, sincron, într-un ritm înfiorător, pălind cu pumnul mânii drepte în piept. În bătăile acestui ritm prevestitor de moarte, răsunau văile şi se cutremurau munţii şi se auzea glasul stins a celor 200 de mii de voci: Pizdeală! Pizdeală! Pizdeală!
Ştefan cel Mare, puse mâna dreaptă cozoroc la frunte, privi în zare, şi ridică el mâna în sus şi strigă scurt:
– Amuş!

Şi, în calitate de bonus, încă două, despre Ştefan.

***

Ştefan cel Mare îi strânge pe oşteni înainte de bătălia de la Podul Înalt şi le spune:
– Bă, nenorociţilor, să nu dea dracu’ să vă-mbătaţi în seara asta ca porcii şi să nu fiţi mâine la 8 pe câmpul de bătaie. Aveţi ruşine, că ne-aşteaptă oamenii ăia… că n-or veni degeaba.

***

Ştefan cel Mare convoacă boierii la o şedinţă.
– Boieri dumneavoastră, trebuie să trecem la economii severe, cheltuim prea mult cu ascuţitul săbiilor, de-amu propun să-i tăiem pe turci în trei, să nu-i mai tăiem în patru.
– Da di şe să faşem economii, Măria ta?
– Din cauza datoriilor externe!
Peste vreo lună, iar şedinţă, turcii să fie tăiaţi numai în două, pentru economie cu ascuţitul săbiilor.
– Da’di aşe, Măria-Ta?
– V-am spus. Din prişina datoriilor externe!
Altă şedinţă, turcii să fie de-amu numai înţepaţi puţin, sabia să fie trasă uşurel…
– Da’ şe-s datoriile aiestea externe, Măria-Ta?
– Apoi, boieri dumneavoastră, datoriile externe nu sunt ale mele, nu sunt ale noastre, ci ale urmaşilor urmaşilor noştri, în veacul veacurilor!