blogu' lu' castraveţ

„Coji de cartofi!”, îi trecu prin minte şi se apucă să rupă lacom din boţul de celofan. Era prea tare şi rea rece ca să se potrivească pentru dinţii lui. Grivei nu era câinele care renunţă uşor. Se gândi să-l scoată din gaura cu gunoi şi să-l ducă la ţevi. Îi spunea mintea lui de căţel că la ţevi punga se va înmuia şi va fi mai uşor de rupt. Îl măcina însă gândul că s-ar putea să nu fie el unicul oaspete al găurii din peretele subsolului, totuşi hotărî să rişte. Apucă cu grijă bucata îngheţată de celofan şi ieşi timid din gaură. Îi părea rău să lase groaza de bunătăţi neexplorate, laba călcată săptămâna trecută de biciclistul cu chipiu roşu începu să-l doară: n-o simţea dar era sigur că a îngheţat. Şi vroia foarte tare să pape pungă cu presupusele coji de cartofi.

Şchiopăta încet, iar punga îi pendula în bot şi asta îl împiedica să privească în jur. La un moment dat pe lângă ureche trecu o roată mare de cauciuc şi un claxon puternic îi zburli blana. Reuşi să observe doar becurile roşii ce se îndepărtau. Şi asta după ce reuşi să sară la o parte cât de tare putu. Abia pe trotuar observă că a scăpat punga din gură. Ea rămase să se tăvălească în mijlocul străzii. Grivei privi în părţi şi porni încet înspre pungă. O apucă din nou şi o târî cu încet spre trotuar. Ajuns pe trotuar, lăsă punga din gură se lăsă pe labele din urmă. Obosise. „Încă oleacă stau şi mă pornesc” se gândi Grivei privind fulgii măşcaţi ce se topeau pe botul umed. Îi era teamă că nu va putea să vadă cărarea pe unde trebuia să se întoarcă. După ce-şi trase sufletul, apucă prada de celofan şi porni înspre o portiţă deschisă. I se părea lui că anume pe aici trebuie s-o apuce. A mers cam vreo oră. În timp ce mergea se gândea că s-a săturat de iarnă şi de frig. Îi apăreau în minte iarba verde cu mirosul ei de vară şi jocurile cu cei cinci fraţi ai săi la umbră, în pădurea de la marginea oraşului în care se născuse. Era prima iarnă a sa. Şi nu-şi mai dorea alta. Fulgii îi plăceau şi prima zăpadă i-a plăcut, foamea şi laba stâlcită îi duceau însă gândurile în altă parte. Mergând pe sub lumina felinarelor, îi apăreau în minte şi momentele de care nu voia să-şi mai amintească, ele totuşi insistau: pietrele ce au nimerit în cap de la o droaie de copii acum câteva zile când a vrut să-şi satisfacă curiozitatea la săniuş, căldarea cu apa fierbinte şi murdară aruncată peste el lângă garaje de un om mare şi gras, nopţile de ianuarie, în care uşa de la subsolul casei de lângă pădure era închisă, şi în sfârşit dezamăgirile când se apropia de bucata de pâine întinsă şi în schimb primea boturi de cizmă în botul lui de câine şi biciclistul cu chipiu roşu. Cu toate acestea, în sinea lui, ştia precis că nu întotdeauna va fi aşa, i-au povestit cîini mai mari ca el cât este de bine să prieteneşti cu oamenii, să te joci cu ei şi să faci parte din familia lor. Grivei ştia sigur că va fi curând primăvară şi toate lucrurile se vor aşeza la locul lor, va ploua, el va fi curat şi oamenii îl vor lua la ei acasă.

Fiind dus pe gânduri, nici nu observă cum a zburat timpul şi cum stătea deja în faţa crăpăturii aburind din subsolul blocului. Gând se văzu în faţa gurii întunecate, atât de cunoscută, gândurile negre parca au început să-l părăsească. Grivei păşi înăuntru, se tupilă încet sub ţevile calde iar bucata de celofan o trase dinaintea botului. Nu mai avea forţe să muşte din ea, şi de fapt uitase deja de ce-a cărat-o atâta timp. Căldura ţevilor îl toropea, în cap totul începu să se amestece într-o masă colorată şi caldă iar de undeva de departe se auzea o muzicuţă. Ochii i se încleiau de oboseala, gândurile şi se dizolvau în senzaţii neclare. Se făcu întuneric. Din întuneric apăru încet o lumină care devenea tot mai puternică. Grivei se trezi pe o câmpie mare-mare. Iarba era albastră-albastră şi la câteva sute de metri depărtare se hârjoneau o droaie mare de căţei ca el, tărcaţi, albi, flocoşi – de toate neamurile. Puţin mai în spate se deschidea o pădurice cu pomi mici, de diferite culori iar pe ei creşteau multe-multe oase. Grivei scoase bucuros limba afară şi începu să alerge într-acolo cât îl ţineau toate patru labe.