blogu' lu' castraveţ

Am fost. I-am pomenit. Oare di şi lumea asta aşe de tare crede ca la lumea şeialaltă î-i aşe de tare sete. Plus la asta, aşei de pe lumea asta cred ca la aşiilalţ tare le plaşe sa amesteşe. Dumnezău s-ma ierte.

P.S. Nu tare la temă, dar anigtot. Azi la ţîntirim ni l-o zis. Moş-mi-o Tolea.

Un buddhist, un musulman, şi un frate moldovan creştin de-a nostru, s-au întâlnit în împrejurări necunoscute. Şi s-au apucat de chept unu pe altu, a cui credinţă e cea mai puternică.
– Fraţilor, zice budistul, a mea credinţă e cea mai puternică. Iaca de exemplu într-un an o plouat 3 saptămâni la rând. Şi om, şi juvină, şi copac, şi floare erau sortiţi mistuirii veşnice de pe faţa acestui pământ. Şi eu când am văzut aşa, m-am urcat în munţi şi am urcat la cer cea mai fierbinte rugă, şi Buddha m-a auzit. În câteva minute, în jurul meu, în raza de 2 kilometri, s-a făcut soare. Norii au dispărut şi pământul parcă s-a înălţat, şi tot ce-a mai putut fi viu, s-a adunat pe acea insulă. Şi s-au salvat şi insecte, şi păsări, şi cerbi, şi oameni, şi felurite feluri de fiinţe vii şi nevinovate, de s-a putut păstra şi neamul nostru, şi al lor.
– Da la noi în pustiu, continuă musulmanul, trei ani n-a plouat. Se uscau şiopârlele la umbră, şi fierbea nisipul în fântâni. Şi eu am lăsat casa, mi-am luat neamul şi cămilele şi m-am pornit în inima deşertului. Şi acolo eu am îngenunchiat şi am plecat fruntea pe nisipul lui Allah. Îmi păjoleam fruntea dar mi-am dus ruga până la capăt. Şi atunci s-a desfăcut cerul şi a plouat. În raza de 2 kilometri a turnat cu găleata. Şi a răsărit în câteva zile o oază cu un lac bogat în peşte şi nuferi. Şi atunci am fost salvaţi. Noi suntem poporul cu cea mai puternică credinţă! Allahu Akbar!
– Da eu şi să vă spun. Vinem eu într-o duminică de la biserică. Şi nu fac niş trii paşi, mă uit, în nijlocul drumului un portofel. Şi nişi ţipenie de om împrejiur. Să mă ridic să-l eu – nu pot, e sfânta duminică şi eu vin de la biserică. Să merg mai departe, parca nu m-aş urni din loc. A mai treşe alt creştin după mine, şi a păcătui el. Am stat, am cujetat, m-am chnuit. Nu ştiu şi să fac. Parca parcă încă-ni sunau cuvintele îndrumătoare ale preotului. M-am învârtit de două ori împrejiurul lui, m-am uita cum luşeşte la soare şi nu mă putem urni din loc. M-am mai uitat odată împrejiur, m-am aplecat şi l-am dischis cu un dejet. Şi poate mă duşem mai departe acasă. Da deam precis nu putem. Erau şi nişte ruble într-ânsul. Şi parcă am vrut să scot o hârtiuţă. Şi biserica la trii metri, şi cum să apuc eu lucru străin, az, taman duminică. Şi cum stătem eu şi uitându-mă sângur la lupta me in sinea mea cu păcatul, am chicat deodată în jenunchi şi am zis în gândul neu şei mai lungă şi mai adâncă rugăşiune pe care o ştiem. Şi să vezi marea putere a lui dumnezău: împrejiuru neu, în raza de 2 metri s-o făcut marţ.