blogu' lu' castraveţ

Iaka de exemplu înmormântările. Înmormântările, aşa cum sunt făcute la noi, cred eu sunt inadecvate.

Tradiţiile creştineşti, după mine, reprezintă cea mai grea cale de a-ţi lua rămas bun de la omul care a decedat. Toată procedura bisericească, corul cu melodiile lui jalnice te face să suferi şi mai tare. Bocitoarele nu fac altceva decât să îndurereze şi mai tare prin dramatismul mesajelor pe care le cântă. Nu zic c-ar trebui să fie ca la ţigani, cu veselie, cu muzică (deşi personal pentru mine, peste vreo juma de secol bineînțeles, ar fi ok să fiu petrecut anume aşa:))), zic c-ar fi bine să fie fără prea multă ceremonie în ceea ce priveşte petrecerea corpului neînsufleţit de acasă la cimitir, ci mai bine să fie pus mai mult accent pe memoria celui ce-a plecat din viaţă, pe petrecerea personalităţii. Da, e dreptă că asta este la moldoveni: praznicul care se face imediat după înmormântare cam această idee o şi promovează. Nu pot suporta ceremoniile de acest fel, am fost la o groază şi mi-am promis să le evit. O altă treabă care m-a iritat întodteauna e că tradiţiile sunt făcute instantaneu, de babele şi vecinele care participă la pregătiri: fiecare vine cu ideile sale, fiecare promovează acel “iaka şa trebu şi nu altfel” al său, pe urmă se ceartă între ele, în faţa rudelor cărora le este indiferent cum vor duce un sicriu de lemn la cimitir, câţi pomi vor da, cine va duce icoana şi crucea, cui să-i dee perna şei mare, şi la câte fântâni trebuie de oprit.

O altă faţă a cubului este că nu-mi place să sun oamenii care au o tragedie, sa le spun condoleanţe. Ştiu exact că nu-i încurajează deloc condoleanţele mele, şi mai ştiu că în ziua în care ai pierdut pe cineva apropiat nu vrei să auzi nici o condoleanţă de la nimeni. O ştiu pentru că aşa am vrut eu şi astfel am simţit eu când am trăit astfel de situaţii. Consider că problema poate fi abordată mai cu sânge rece: a fost şi nu mai este. Ştiu: sună crud şi inuman, dar nu ne putem împotrivi esenţei lucrurilor. Sper că există măcar 1% de probabilitate că mai continuă ceva după moarte, restul 99% se reduce la faptul că orice organism biologic dispare odată cu timpul, transformându-se trecând într-o altă stare fizico-chimică în alta. Who knows…Până la urmă printre premisele raţionamentului avem o religie coruptă, nişte idei nedovedite şi principii ştiinţifice mai mult sau mai puţin contestabile. Fiecare îşi face concluziile în baza la ce ştie sau în ce crede orbeşte…

În viaţa mea conştientă am pierdut doi prieteni, pe mama şi pe bunica. A fost suficient ca să nu mai fiu sensibil la astfel de evenimente. Când a plecat Joric, nu am realizat imediat ce s-a întâmplat de fapt. Acum îmi dau seama că toată perioada, de la spitalul de urgenţă până la cele 9 zile după înmormântare s-au şters complet din minte. Probabil din cauza şocului. De atunci am devenit absolut insensibil faţă de astfel de ceremonii. Pe Vadim (decedat în dimineaţa de 7 iunie 2008, lovit de street-raceri) l-am petrecut împreună cu prietenii aşa cum i-ar fi plăcut lui, cu multe glume stilizate în tradiţiile TUBRIVCA şi anilor de facultate, cu piesele lui cântate la chitară. Şi după, în stilul poantelor pe care le făceam împreună cu Tuluc şi Vasea, am ajuns la concluzia că ne-am supărat pe el. Nu-l mai sunăm, şi nu-i mai răspundem la telefon dacă ne sună. La orice întâlnire a noastră ne întrebăm “Vadim vine? nu, nu vine, e supărat”. Cam o astfel de abordare a problemei, şi o memorie proaspătă totimpul a celui ce este printre noi undeva cumva, Vadim Ivanov. Evident că respectăm convingerile părinţilor şi astfel de glume nu ni le permitem în prezenţa celora care nu le vor înţelege. Şi mulţi alţii care l-au cunoscut pe Ivanov, procedează cam la fel. Înainte de a pleca, Ivanov i-a educat pe toţi:)) şi a facut-o destul de bine:)