blogu' lu' castraveţ

În mahalalele unde trăiam, când eram mic, ieşeam seara în drum pentru a ne avânta în jocurile noastre preferate:

De-a şpihonii
Ne împărţeam în două echipe, una fugea alta prindea. Cei ce prindeau îi lăsau pe ceilalţi vreo 5 minute să reuşească să fuga mai departe şi dacă doreau – să se ascundă. După asta porneau în căutare. Cine era prins, se considera “mort”, şi se ducea la lemne. “La lemne” era un loc în faţa porţii bunică-mii unde stăteau cădite vreo 10 buturugi de pin mari cât roata la bicicletă. Cei prinşi stăteau acolo şi povesteau felurite feluri de snoave şi braşoave. Când se adunau toţi ne schimbam cu rolurile. Jucam până se făcea întuneric afară. O altă variantă mai complexă a acestu-i joc era

De-a parola.
Cei care fugeau inventau o parolă. Când erau prinşi, erau torturaţi prin diferite feluri ca să spună parola (le suceau mâinile, îi pişcau, îi trăgeau de urechi). Acest joc era mai stimulant pentru cei ce fugeau. La fel erau interesante nuanţele psihologice: cel ce torturează trebuia să simtă limita de aplicare a forţei iar cel torturat trebuia să simuleze o durere cât mai mare, astfel încât să fie crezut. Nu ţin minte să fi fost traumatizat cineva serios în timpul acestui joc. Jocul dura ore în şir şi alergam noi bine, prin vreo 6 mahalale.

Peca
Nu ţin minte regulile. Se juca pe un teren mare. Ştiu că unul stătea într-un cerc în centrul căruia erau clădite una peste alta două cutii mar de vopsea. Cei din afara cercului trebuiau să dărâme cutiile cu pietroaie, iar cel din centru trebuia să apere baza cu o bâtă mare(cele doua cutii, ca să nu fie dărâmate). În loc de pietre se foloseau bâte lungi, similare celei de la bază.

Ţurca
Se săpa un şanţ de dimensiuni 15x4cm adânc de 5cm aproximativ. La marginea lui se aranja un băţ de 20cm lungime care forma un unghi de 20-30 grade cu orizontala. Cu alt băţ, mai mare şi mai trainic se pălea peste cel mic astfel încât să sară în sus şi atâta timp cât băţul mic era în aer trebuia pălit încă o dată cu băţul mare. Scopul era de a-l arunca cât mai departe. În joc puteau participa oricâţi doritori şi fiecare din ei trebuia să aibă câte un băţ mare. Lungimea beţelor mari trebuia să fie identică.
După aruncătura băţului mic, se măsura distanţa de la şanţ până la locul aterizării. Unitatea de măsură era băţul mare. Apoi, de la locul aterizării, băţul mic trebuia aruncat în şanţ. Dacă jucătorul nimerea cu băţul pe şanţ sau în regiunea şanţului (era vorba despre un cerc de o rază mică) mai avea o aruncătură, în caz contrar continua să arunce următorul jucător. Învingea acela care avea numărul stabilit de la început de unităţi de măsură aruncate. Momentele vesele erau atunci când se întâmpla că băţul mic nimerea în capul cuiva sau când nimerea în ogrăzile vecinilor.

De-a războiul
Acest joc se manifesta prin simularea războaielor din diferite epoci istorice:
Vestul sălbatic: tot arsenalul de luptă era alcătuit din pistoale cu pistoane (panglici de hârtie pe care erau imprimate picături explozibile – se introduceau în pistol şi la apăsarea pe trăgaci pocneau). Cine n-avea astfel de pistol nu era primit în joc. Se împuşcau toţi între ei.

Războiul doi mondial: participanţii erau împărţiţi în “nemţ” şi “a noştri”, înarmaţi cu aftomete făcute din lemn (gen kalaşnicov), mitraliere făcute din cozi de sapă cu o cutie de scrumbie (erau din cele mari cu o rază de cca 30cm) bătută în cuie de coada sapei, ciocălăie de porumb în loc de grenade, pungi cu apă în loc de coctailuri Molotov.

Războiul triburilor: erau toţi înarmaţi cu arcuri şi săgeţi. Cel ucis neapărat ţipa dacă era nimerit. Era cam dificil să nu ţipi. Era cel mai traumatizant fel de război.

În orice perioadă istorică, cel omorât era bine însemnat cu un curnuţ în cap, sau cu prăsade bâhlite: tare bine mai însemnau inamicul. Eu, jucând, numai de două ori mi-am spart capul.

De-a capra
Unul era capra (stătea aplecat, cu picioarele drepte şi cu mâinile sprijinite de genunchi) şi ceilalţi săreau peste el făcând diferite figuri.
“capră nouă!” – striga primul săritor (primul, al treilea, etc.) din viteză, puneau ambele mâini pe spatele caprei, desfăceau picioarele şi săreau peste capră.
“capră veche!” – striga al doilea săritor, făcând acelaşi lucru ca la capra nouă.
“o chicat o stea din cer!” – striga al treilea, sărind peste capră atingând cu fundul spatele caprei.
“grudi moriaca – jopa starica” – striga al patrulea, sărind peste capră trebuia concomitent să-i dea un şut în fund caprei.
şi iar de la început. Cine greşea replica sau acţiunea trecea capră. Erau mai multe nuanţe în joc pe care nu le mai ţin minte. Se juca bine pe iarbă. Era vesel.

De-a ţara
Jucatorii se împărţeau în două echipe. Fiecare echipă se alinia una în faţa alteia la o distanţă de aproximativ 10 metri. Toţi membrii echipei trebuiau să se ţină strâns de mâini. Pe rând fiecare echipă cerea câte un soldat:
– Căpitane, căpitane, vrem un soldat!
– Pe cine?
– Pe Petrică (echipa îşi alegea soldatul pe care vrea sa-l primească).
– Soldat Petrică, marş în misiune!
Petrică trebuia să-şi facă vânt şi să alerge înspre linia echipei adversare care l-a cerut. Dacă reuşea să rupă linia, lua cu el un mebru care a dat drumul la mână. În caz contrar trecea de partea adversarului.
La mişcarea următoare, rolurile se schimbau. Învingea echipa care depăşea un număr prestabilit de soldaţi. Seara, toţi plecau acasă cu dureri de mâni.

De-a baba oarba
Unui jucător i se legau ochii. El era baba-oarba. Ceilalţi băteau din palme pe lângă urechile babei oarbe, şi el la rândul lui trebuia să agaţe pe cineva. Cel prins devenea baba-oarba. Se juca mai interesant în spaţii mici, de exemplu într-o odaie sau în câteva odăi. Partea negativă era că mai stricam veselă în timp ce jucam. Alte ori baba-oarba îţi făcea cucuie.

De-a telefonul stricat
Jucătorii se aşezau unul lângă altul. Primul spunea la ureche un cuvânt (sau o expresie) vecinului, care la rândul său îl transmitea următorului. Cuvântul trebuia spus într-o manieră haotică, astfel ca să fie slab desluşit, astfel ca vecinul să nu fie sigur pe ceea ce a auzit. De obicei cuvântul ajungea la ultimul jucător foarte schimonosit. Ultimul spunea cuvântul în glas, ca să-l audă toţi. În principiu jocul nu avea un scop, în schimb se făcea mult haz pe faptul cum a fost el schimbat pe parcurs.

Jocuri de masă
Erau o groază de jocuri: Русское лото, Президент, Manager, География, şah, soldăţei cu piesele de dame, dame, domino de câteva feluri, cărţi de joc. Multe din ele le făceam singuri din carton, clei şi carioci: Поле Чудес, ceva gen Monopoly cu tabla şi banii făcute de mine, cărţile de joc desenate şi multe altele.

Un alt gen de jocuri erau cele pe care le jucam în ogradă, din cauza cărora de multe ori luam chelfăneală de la părinţi.

De-a porturile sapam pe toată ograda găuri mari cu sanţuri între ele, alimentate cu apă de la robinetul de afară. Acolo construiam flote maritime: bărci din hârtie, bărci cu pânză făcut dintr-o coajă de nucă (carcasa) în care se băga o bucată de plută(puntea) înfiptă cu un chibrit(catargul), iar pe chibrit se anina o bucată de hârtie (pânza), submarine făcute la lecţia de muncă, diferite feluri de bărci cumpărate cu motor, fără motor, mari, mici, de care vrei. Fiecare avea flota lui. Făceam comerţ cu diferite chestii bizare: pietricele, muşti moarte, frunze de mălin…etc. Apogeul jocului era când venea tată şi rămânea tablou de la toată Veneţia crescută în ogradă.

De-a stroitelii Cum se cuvine, cu ciment, cu nisip cernut, cu apă, cu dozare, făceam ciment. Cu el lipeam pietricele şi construiam căsuţe. Cele mai mari erau cam de 30x30x20 cm, cu gauri dreptunghiulare în loc de geamuri şi uşi, cu ştucaturca, cu pod, cum trebe după toate legile arhitecturii moderne. După făceam cuptioruş: macheta micşorată de câteva zeci de ori al cuptorului bunicii. Făcea pe urmă gard din nuiele nalt de 10 cm. Cu beţe mai mari făceam stâlpi din lumină şi le legam între ele cu aţă neagră groasă, şi casa evident. Apogeul jocului era atunci când luam toţi câte-o tartină şi ceva de băut, ne aşezam în chirostrii şi aprindeam focul în cuptioruş din care ieşea fum tare alb. Alte ori în loc de pietricele foloseam cărămizi făcute din lut cu cutia de chibrituri, uscate la soare, şi tot cu lut lipite între ele. Vara acest joc era foarte popular, la fel de popular ca şi Saşa vecinul care venea şi ne strica în fiecare seară stroitelistvurile.

Astea-s doar unele din ele. De fapt în fiecare zi găseam şi inventam noi şi noi activităţi şi prostiuţe.
Şi voi, ce jocuri aveaţi?