blogu' lu' castraveţ

În mahala şei nouă m-am mutat pe la 10 ani. Aşa mi-aduc aminte. Până atunci veneam des pe la bunica.

Aici e şi casa bunicii.

Aici la bunica în ogradă, mi-am trăit copilăria mea fericită: cu războaiele pe care le făceam cu Tolea împroşcându-ne cu prăsade bâhlite din pomul din faţa casei, cu jocurile în Jop4ik dărâmând pe parcursul a ani de zile saraiul bunicii cu mingea, cu poveştile citite în copacul de nuc, cu perjele goldane mari cât pumnul şi pline de viermi sănătoşi, cu vaporaşele cu pânză făcute din coji de nucă şi pene de gâscă lansate în lungi călătorii pe juviţa de apă de la robinet până în fundul grădinii, cu istoriile lungi şi interesante povestite în torpoarea zilelor de vara când pliveam gogoşarii cu sora, mama şi bunica, cu zămile făcute de bunica pe patul de sârmă sub streaşina de vie cu ardei iute din grădină, cu băile de vară făcute în cada cea mare din aluminiu a bunicii, cu cântecele de cuc cântate cu sora căţăraţi pe gardul din setcă ce continuau cu pişcături de vargă de la mama deoarece concertele noastre erau o evaziune de la treaba prin gradină, cu drumurile desculţ ce începeau din faţa porţii care duceau în alt capăt de sat urmărind o bucată de băţ ce curge pe pâraiele născute din ploile torenţiale de toamnă, cu mâncarea gustoasă a bunicii de care nimeni altcineva nu mai putea face, cu palavrele povestite pe sobă în timp ce mama şi bunica coceau pâine, cu pâslele bunicii cele mari prin troienele iernii până la brâu…

Aici vin acasă de sărbători.

La club:
Discotecile, filmele indiene, primele desene animate cu Tom şi Jerry şi primul boievic cu Şvarţnegher, aici au fost. Lângă club se află şcoala şei nouă şi monumentul. Verile stăteam cu sora şi vecinii pe toloaca din faţa clubului povestind pătăranii şi păscând bobocii.

La Monument:
La monument se adunau în timpul discotecilor la club băieţii satului, care mai flăcăi, care mai puţin flăcăi. Accesoriul nelipsit de la adunarea lor era una sau doua căldări cu jin, în cel mai rău caz – borcane de 3 litri. Nu prea am participat la asemenea tusov4e, dar se mai întâmpla că Dorin sau Slavic, mai mari ca mine, mă mai scoteau în “lumea celor mari”. Se lua un borcan de un litru sau 750 mililitri, şi se scotea vin din căldare. Borcanul respectiv se bea dintr-o dată sau circula prin câteva mâini ale unor participanţi mai puţin experimentaţi cu aşa cantităţi. Oricum erai obligat să ajungi în rând cu lumea. Eu am înţeles pentru mine din prima că în rând cu lumea nu voi ajunge degrabă.
La monument cresc mulţi tufari. Anume ei serveau ca adăpost în timpul discotecii sau după, pentru partidele de hulubărie ale perechilor create instantaneu pentru o seară. Vorba aia – “prietenii ştiu de ce”:)

Şcoala şei nouă:
La şcoala şei nouă eu am fost prima data pioner. Cum arată viaţa – nu şi ultima (vezi otread “Burevestnik”).

Casa lu kea Marusîca Goagă:
Am impresia ca timpul n-a atins deloc casa asta. Pustieşte demult, dar din afară nu s-a schimbat defel, şi nici cele prezente în ogradă. În ea cândva a locuit kea Marusîca Goagă. De când i s-a înecat feciorul în Răut, a plecat în sat după un litru de vin. Lumea spune că şi acum mai este prin sat da pe unde anume umbla, nimeni nu ştie. De când mă ţin minte ne feream de această casa. Adie a ceva necurat de la dânsa. Când am făcut poza, am simţit acel fior pe care-l aveam cândva… Stranie senzaţie.

Casa lu Ileana gâtiţă:
Îi mai spuneam casa unde trăiesc strigoii. Cândva era părăsită, fără uşi şi ferestre, cu cadavre de juvine în ea şi gunoi de care vrei. Ne era straşnic ziua să mergem pe lângă ea, noaptea cu atât mai mult. Se temeau toţi seama mea de locul cu pricina. Tot aişi trăie Goriţă. Nu ştiu unde-i Goriţă amu.

Ghiolu din partea astlaltă:
Iarna aici jucam hochei pe gheaţă, pe ici scurtam drumul în mahala cei veche, pe aici găseam cel mai mare glod.

Cireada şi podu de la Chiţcani:
Podul ista era principalul nod de legătură între băieţii de la Negureni şi fetele de la Chiţcani. Eeeh de câte ori l-am traversat eu cu preetenul meu Uric încolo şi înapoi. Înapoi se întâmpla că-l traversam sau pe rând, fiindcă unul din noi mai avea treabă prin hudiţele şi gardurile Chiţcaniului, sau amundoi odată, sau unul traversa da celalalt era târâit de subţiori înapoi spre casă.

Cândva fiecare om din sat avea vacă. Acum vacile nu mai sunt la modă. La modă sunt oile şi ele pasc şi trăiesc acolo unde cândva se numea “la şireadă”.

De atunci s-au schimbat multe. Dar cum umblau copii din satul vecin la şcoala din Negureni, aşa umblă şi astăzi, doar că au la dispoziţie un pod în plus – podul şel nou.