blogu' lu' castraveţ

Negureni este un sat ca oricare altul, fără locuri foarte pitoreşti sau deosebite. Este o impresie pe care şi-o creează orice străin care intra acolo. Cât timp am făcut şcoala nu aveam o senzaţie specială că locuiesc acolo. Adevărata valoare o apreciezi doar după ce trece timpul, după ce nu mai vii pe acolo prea des şi după ce începi a răscoli amintirile cele mai accentuate. Acuma când intru în sat, îmi dau seama că orice colţ al lui, orice hudiţă scoate la suprafaţă amintiri. În copilărie nu am fost băiatul de gaşcă, ieşeam în drum cu puţinii prieteni care-mi erau vecini. Cu restul lumii comunicam foarte ocazional. În schimb cu acei puţini prieteni am făcut multe şi de toate.

Casa lu Uric:
Aici trăieşte bunul meu preeten Uric. Casa lui Uric este prima casă din partea stânga cum intri în sat, pe la pecarne.

Un element esenţial al gospodăriei lui, a fost descoperit mai spre studenţie: Beciul. În beci Uric are de toate: are vin, are ceapa, are brânză, are pâine şi are sare. Să zică cineva ca nu-i suficient, nu-l cred. Câte bancuri şi vorbe cu tâlc au fost spuse în beciul ista…eeeh. Beciul lui Uric era punctul de pornire în fiecare sâmbătă şi nu numai. Autopilotul nostru studenţesc a fost cu regularitate dres şi adus la un funcţional ca de ceas de mână cu cuc. Traseul era simplu:
Beci – club la negureni / club la chiţcani – bar – club – mozoleli cu fete pe acolo pe unde şi pe cine îl apuca vremea şi ocazia. Cel mai plăcut moment din ultima vreme, legat de beci este faptul cum începe excursia în beci. Vine nanu Vologhea (tata lu Uric), şi cu un zâmbet abia desluşit pe sub mustaţă ne întreabă:
– Nu şo?!
– Nu şo:), răspundem noi şi intrăm în beşi.
Acolo neapărat cineva spune unul din doua
– Vo zdravii! sau
– paşi sănătati, zâua di az s ni şie di spor ş di ajiutor.
Momentul poartă atâta căldură în sine, că îţi dă energie pentru mult timp înainte. Eeeeeh…

Uric avea o căţeluşcă Budulaica, care era marunţică şi rea. Se temea toata kopkilaraia din mahală de dânsa, în afara de Uric şi de Gica (frati-so). Gica e băiat poznaş. Gica o mâncat o kokita de la o vaca drept în bot. Gica făcea bani prin clasa 7-a strângând metalolom, mai ales cupru.

Casa Iulianei:
Între casa mea şi casa lu Uric se află casa Iulianei. Iuliana nu lipsea practice de la nici o escapadă de-a noastră în drum, nu scăpa nici o tusofcă din mahală. Iuliana avea un joc “În geografie”, care m-a molipsit pentru mult timp înainte. Atracţia faţă de acesta se datora, probabil, faptului că ea-l ştia pe din afară şi întotdeauna câştiga, şi asta mă mai ţinea interesat:) Iuliana avea un copac mare în care toată mahalaua se căţăra după cireşe de mai, cu voie sau fără de voie. Iuluana avea scrânciob. Când mergeam la scrânciob, mergeam la Iuliana. Iuliana avea bicicletă cu trei roţi cu care ne dădeam aşa stricată cum era. Iuliana avea o calesească în care ne urcam şi ajungeam până la ghiol. Odată mai nu mi-am spart capul cu ea. O particularitate foarte memorabilă şi constructivă din punctul de vedere a relaţiei dintre vecini, era portiţa între ograda mea şi a ei.

Prima mea casa:
În casa asta am stat cu familia vre-o 10 ani. Mahala în care trăiam se numea “mahala şei veche” sau “la ruş”. Pe urma ne-am mutat. Toţi pomii de nuci care creşteau pe atunci în ogradă erau caţaraţi de noi, toate acoperişurile, podurile şi toate saraiele vecinilor erau răsturnate cu picioarele în sus de noi, când ne jucam de-a războiul, de-a şpionii, de-a parola – jocuri care de multe ori se terminau cu geamuri sparte şi cucuie în capul partizanilor.
În prima mea casă acum trăieşte Miluşcă. Miluşcă ştie multe poezii. Când am stat odată cu dânsu în spital la Teleneşti, mi-o spus una:
Не живи уныло,
Не жалей что было,
Не гадай что будет,
Береги что есть.

Casa lu Vanea Bogaciuc:
Vanea şi Seva sunt prietenii din copilărie. Când în mahală a apărut primul videomagnetofon – el o apărut la Vanea Bogaciuc. Anume la ei venea toată mahala să privească boievicele cu Van Damme şi Schwarzenegger. Tot aici am văzut primul film porno şi filmul Aliens. Toata ograda lor cu garaj, beci, sarai cu combicorm, sarai cu lemne, hulubărie şi sîiac cu tot alcătuiau terenul perfect pentru războaiele noastre. Prima av4arca pe care o ţin minte, era a lui Vanea Bogaciuc.

Vanea Bogaciuc nu mai este.

Casa lu Anapalna:
Anapalna avea multe tufe de liliac. Primăvara toata mahalaua mirosea a liliac. Noi, mahalagii aduceam la mame în case liliac pe care-l luam, deseori îl luam fără voie de peste gard, sau chiar intram în ograda. Nu ne speria nici Borisivanci (Boris Ivanovici – soţul Anei Pavlovna) şi nişi cânele lui.

Bors Ivanovici nu mai este. La fel şi scaunul.

Casa lu Irina Timofeevna:
Aici vara vena Ruslan. Ruslan ne-a învăţat multe şotii noi şi interesante, aduse de la Vulcăneşti. Ruslan are două surori gemene: Emma şi Ella. Nici până ziua de azi înafara de rude nu le deosebeşte nimeni, cred eu. Pe Ruslan nu l-am văzut vreo 12 ani. Între drum şi gospodăria Irinei Timofeevna creşteau copaci de clion, în care noi ne căţăram cţnd jucam de-a ascunselea. Erau foarte pitici aceşti copaci, şi încăpea exact un om de dimensiunile noastre de atunci. De jos nu te vedeai dacă te-ascundeai bine. Mereu coboram de acolo zgâriaţi şi juliţi. Deseori veneam “la scaun” – aşa-i spuneam băncii de lîngă gardul I.T. “La scaun” – însemna anume acolo. Acolo făceam planurile de zi, acolo povesteam istorii straşnice noaptea, acolo deadea Senea ne dădea răsărita maşcată şi pestriţată. Răsărita lui era cea mai gustoasă.
Când jucam cu mingea, asta nimerea nu ştiu de ce, anume în ograda I.T. Gardul ei a fost sărit de noi cel mai des, probabil era cel mai comod de sărit:)

Deadea Senea nu mai este. Nici scaunul nu mai este.

Dorin şi Dorina:
Peste drum de Irina Timofeevna trăiau alde Dorin şi Dorina. Al doilea scaun era al lor. Odată am facut un razboi cu plăcinte din glod, shi am murdarit un perete la Dorina, pod razda4u (a se citi “sub mâna grea a lui Dorin”) an kikat eu, evident. Am stat vre-o trei ore până am curăţat tăt glodu de pe peretele dat proaspăt cu şubă:) Lăngă ograda lor erau cele mai bune şi interesante băltoace de după ploaie. Erau băltoace în iarbă, iar iarba creştea pe un pământ lutos. Mai mare plăcere decât să mergi desculţi prin băltoacele din iarbă nu era pentru noi. Dorin şi Dorina erau cei mai mari dintre noi.

Nici Dorin nu mai este, nici scaunul nu mai este.

Ghiolul:
În ghiol noi cu Uric stăteam deseori, cu o steclutză de ţărăncuţa sau de spicuşor, cu tinerişi acolo zacuscă, şi puneam ţara la cale: şi-am mai făcut de când nu ne-am văzut, şi trebu s mai faşim, şi cu şi padruji az ieşim. De acolo, după şi tara era numa buna de azvârlit, ne duşem la club. La club poţi să te duci sau pe deadreptu, sau s-o apuşi pinprejiur.
Ghiolul în general este un micro-iaz uscat, dar care inundează grădinile oamenilor care stau pe margini, după ce plouă tare.

Picarnea:
La picarne la noi se cocea pâine. Noi, baistrucaraia, permanent veneam pe-acolo; ceream sau luam câte-o pâine pătrată şi aşa fierbinte o mâncam stând pe buturugile de lângă dânsa, mai ales vara. Uneori părinţii noştri nici nu cumpărau pâine, fiindcă fiecare dintre noi venea acasă cu una, două fierbinţi. Toţi ajungeam acasă cu mâinile opărite şi cu pâine fierbinte. Era totul foarte organizat, dădeam toţi odată o raită în brutărie, luam care şi cât apuca, şi fuga pe la casele cui ne are. Peste 10 minute eram toţi iar în drum, mulţumiţi şi gata de alte ocupaţii.
La picarne erau multe şere (metalolom), noi acolo mereu găseam şeva interesant. Mai ales de acolo luam podşipni4e pentru samacaturi.
La picarne erau bo4şi (бочке), noi printre ele ne jucam de-a indienii cu arcuri şi săgeţi sau săream de pe ele în şibioncă.

Pravlenia:
Denumirea oficială a clădirii pe timpuri era Cârmuirea colhozului “Ленинский Путь”. Aici a lucrat mama de când mă ţin eu minte. Aici cândva era zbercasa.

După pravlenie cu şini crez şi şi crez că făceam des? Corect: cu Gica şi cu Iura aveam ocupaţie cu ce-aveam în torbă. Pe urma la club. Din spatele pravleniei se vede satul Chiţcani, cireada când vine şi Răutul. Cândva malul abrupt de după pravlenie era ascunzătoarea nr. 1 a băieţilor de prin preajmă. De sus nu vedeai ce se întâmplă jos. Aici se făceau uneori mestnîie Fight-Cluburi: toate problemele flăcăilor cu muci la nas se rezolvau aici pe cale sportivă.

Azi nimic nu mai seamăna cu ceea ce-a fost cândva.