blogu' lu' castraveţ

În dimineaţa aceea, corpul pionerului a luat forma unghiului de 90 de grade, fără ca să primească comanda respectivă de la cerebelul central. Mâinile au luat şi ele aceeaşi poziţie faţă de corp şi în câteva secunde făceau o săpuneală soră cu moartea ochilor şi feţei, deasupra lavoarului din baie. Cerebelul central (de fapt unicul, că de altele l-o păzit ‘mnezău) şi-a văzut cutia împreună cu toate accesoriile în oglindă şi i-o zis în sinea lui „bună dimineaţa”. Era ora 9:00. Era sâmbătă. Cerebelul încă mai simţea că ieri a fost vineri, dar asta nu l-a împiedicat să ia telefonul radioactiv prin intermediul mecanismelor teleghidate numite mâini şi să sune cerebelele celorlalţi pioneri. Cerebelele celorlalţi pioneri făceau exact ceea ce făcea şi cerebelul pionerului nostru acum jumătate de oră: hospeau, doscheau, horăieu, druhleu, dormeau dacă vreţi, arătându-şi singuri lor vise cu o bucată şold de pescăruş copt împins cu zeamă de cocos la umbra unui palmier foios pe malul unei insule nelocuite. De aceea ele, cerebelele celelalte, au răspuns la telefon foarte nemulţumite. După lungi negocieri, argumentări cu o puternică forţă de convingere, încă patru cerebele au repetat isprava primului cerebel pioneresc. Prin voinţa întâmplării, norocului şi insistenţei pionerului, peste o oră şi jumătate, toţi cinci împingeau un cărucior mare, pe fundul căruia abia de se zăreau câteva bucăţi cu carne, niscaiva salată de varză murată, o sticlă cafenie şi câteva beri, înspre uşa unui supermarket din centrul capitalei. Ei se undeva se duceau. Unde s-au pornit, acolo au şi ajuns.


Cititorul poate afla că încă peste o oră pionerul aranja mangalul său preferat într-o poiană de pădure de lângă controversatul sat Condriţa.

Peste altă jumătate de oră:

Afară ningea liniştit,
În mangal ardea focul,
Noi pe lângă dânsul stând,
Demult uitarăm jocul.

Cerebelul pionerului anume in acest moment a înţeles ce anume s-a petrecut dimineaţă, când cineva în locul lui a sculat pionerul din pat şi l-a dus la baie. Era sufletul pionerului căruia i se făcuse dor. Vedeţi şi voi de ce anume. Şi dacă pionerii s-au decis să ajungă în acest mic capăt al lumii, cam de ce n-ar închina ei un păhărel de licoare cafenie şi uleioasă care unge sufletul pioneresc cu căldură şi beatitudine.

Şi a zis pionerul cam aşa:
– Eu cred că… Da! Să mă ridic! (pionerul s-a ridicat solemn in picioare, şi a continuat)
– Eu cred că faptul prezenţei noatre aici, acum, aşa, se datorează nemijlocit celor trei principii esenţiale, existenţiale aş spune, ale oricărui pionier. Vreau să închin acest pahar în primul rând pentru iniţiativă. Cu iniţiativa incep toate planurile măreţe. Vreau să închin acest pahar pentru cutezanţă. Pentru că dacă nu este cutezanţă, nici o iniţiativă n-o să aibă sorţi de izbândă. Şi mai vreau să închin acest pahar pentru susţinere. Pentru că susţinerea oferă sinergie unei idei sau fapte care se află la faza de concepere. Iată dacă aceste trei principii vor fi respectate, în orice moment, la orice sclipire de idee care apare la ora cinci dimineaţa, la ora zece seara, prezenţa noastră în orice punct al globului şi a universului va fi garantată. Deci, pentru Iniţiativă, Cutezanţă şi Susţinere.
Să fim sănătoşi! A spus pionerul şi a turnat un alt pahar.

E normal, că până ajunge rândul la tine să spui şi tu ce crezi despre această frumoasă întorsătură a sorţii cu faţa, te izolezi de frigul pământului cu nişte vreascuri uscate, proaspăt strânse, ce au acumulat toata vara căldura soarelui pentru ca în minutele ce urmează să ţi-o dea ţie, pionier rătăcit şi îngheţat ce eşti.

Exagerez. Bineînţeles că nu era nimeni nici rătăcit şi nici îngheţat. Toţi erau mai degrabă fermecaţi de privelişte şi de energia pe care o emana pădurea în acea zi cu soare cu dinţi de lapte ce-şi împletea razele printre coroanele dezgolite.

Puteam sta aşa mult şi bine. Doar că nu aveam de gând să ne înmărmurim stalactite plângăcioase sub nas, de aceea, vitejeşte ne-am apucat să dregem ceea ce pentru un stomac flămând de pionier reprezintă nu altceva decât mană cerească.

În acest moment, având un simţ deosebit de ascuţit al mirosului, de pioneri s-a apropiat un câine sihastru, Bobîrlă Tripedul, care, doar prin deşteapta şi înţeleapta sa privire a reuşit să obţină câteva felii de pâine de la pioneri.

Nu ştiu dacă cititorul cunoaşte expresia „pâine de la iepure”[1]. Cu siguranţă însă, Bobîrlă Tripedul cunoştea expresia „pâine de la pioneri”.

Au urmat multe dicuţii interesante despre Bobârlă, cu Bobârlă şi lângă Bobârlă.

Bobîrlă ne-a demonstrat că el este un vegetarian înflăcărat,

şi în acelaşi timp un carnivor sadea, de altfel, fără scrupule.

Frumoasă era iarna. Frumoşi erau pionerii. Frumos era totul în jur.

M-am suit pe-o şa, şi v-am spus povestea celor 5 pioneri, întâmplată acum 3 săptămâni în urmă. Mâine este sâmbătă. Pe pioneri îi aşteaptă un alt drum, la fel de plăcut şi interesant ca şi acum trei săptămâni în urmă, chiar dacă instinctul lor (adormit încă) de pionier nu le sugerează nimic în acest sens. Aici, pe o notă optimistă, povestea noastră a luat sfârşit.

(Imagini de Denis Graur)

______________________________
[1] Pe timpuri, omul gospodar când pleca la deal, la muncă, lua cu el în torbă te miri ce acolo: o bucată de pâine, o roşie, o bucată de brânză, o ceapă verde. Asta era toatî mâncarea lui pentru acea zi de muncă, aflându-se pe deal sau la pădure, departe de casă, în mediu natural. Apoi iată că ceea ce nu reuşea el să mănânce, ceea ce rămânea nu era aruncat, ci adus acasă. Acesor bucate aduse de la deal, l-i se spuneau că sunt “de la iepure”. De obicei rămânea pâinea, pentru că se lua întreagă la deal, şi era prea mare ca să fie mâncată toată. Pionerul, când era mic, nu ştia ceva mai gustos decât “pâinea de la iepure”.