blogu' lu' castraveţ

Oamenii gospodari se pregătesc de blajini din timp. Unii dinaintea primului paşte, alţii între primul şi al doilea. Aşa fac oamenii gospodari. Eu nu-s om gospodar de aceea vin pentru blajini sau de vineri, sau de sâmbătă. Şi pentru mine este cel mai bine anume aşa. Pentru că eu vin sâmbăta la cimitir, sau cum se zice prin părţile noastre – la ţîntirim, cu o greblă, cu o sapă, cu cutie de lac sau de vopsea, cu o căldare la urma urmei, şi mă duc drept la crucile străbuneilor, buneilor şi a mamei, printre mormintele îngrijite ale străinilor ca să ma îngrijesc şi eu de ale mele. Când intru pe teritoriu zic un „hristosonvet” la liniştea de acolo şi mă apuc de treabă. Mânuind grebla, privind crucile şi răscolind amintirile. Şi mă cuprinde o pace sufletească, un val de căldură ce vine din memoria pe care o port pentru cei ce zac acolo şi se află în altă parte. Un om gospodar alături m-ar încurca pe mine în gândurile şi lucrul meu: cu o vorbă, cu un sfat, cu un pahar de vorbă, sau cu o vorbă de pahar. Aşa-s oamenii gospodari. S-ar părea dintr-o parte că toate cărţile citite şi neo-teoriile din epoca nanotehnologiilor nu se prea pupă cu posibilitatea existenţei unui dialog transcendental la ţîntirim fără forme clare de dialog sau fluxuri concrete de informaţie către alte dimensiuni. Posibil că este doar o aparenţă. După câteva ore de lucru fizic, şi dialog extraterestru, desenezi câte o cruce de nisip peste cernoziomul proaspăt afânat, fumezi o ţigară şi ieşi pe poarta ţîntirimului. Liniştit, împăcat şi în satul tău. Şi tot vrei să dai buna ziua, da nu ştii cui, că toţi îs care şi pe unde, sau nu-i cunoşti. Cam atât durează pentru mine cea mai importată parte a sărbătorii de paşti de blajini. Mai sunt şi a doua zi nuanţe, dar mai puţine.

A doua zi începe cu trezitul devreme şi dusul la ţîntirim. Stai acolo câteva ore bune şi auzi întrebând din care capăt începe preotul. Că dacă începe din capătul ista, apoi iaca-iaca amuş trebuie să dai de pomană. Trebuie să te pregăteşti. Dacă din capătul cela, apoi trebuie să aştepţi ghinişor. Da nu mult. Că acei din capătul acela, vin la aiştia din capătul ista să le dea de pomană de sufletul celora. Anul ista au început din capătul acela.


Dacă vrei ca sa mai fii în stare să mai poţi lua vreo pomană sau să mai schimbi vreo vorbă cu cineva, trebuie să nu uiţi pentru ce-ai venit aici şi să mai imparţi.

Pe urmă vine preotul. Preotul de la noi din sat are multă agheazmă. Unde pune părintele Veaceslav mâna, pune şi Dumnezău mila.

Un an de zile l-ai spălat de păcate.

Preotul se duce mai departe. Lumea termina de dat de pomană.

După asta vine ţaca Viorica. Pentru cine era ţacă, pentru cine nu prea. Una-i cert: toată lumea care o cunoaşte o caută cu ochii prin cimitir. Pentru că chiochea Viorica are cele mai bune găluşte. Plus la asta ea cânta tare frumos.

Găluştele se termină, chiochea Viorica se duce, toate bătlaştele se golesc şi fiecare trage la casa cui îl are. Ca să le umple. Cât ceaunul încălzeşte un cârlan, butoiul umple o bătlaşcă, omul se mai primblă prin ogradă.

Mai deapănă nişte aminitiri.

Mai trage cu ochiul în grădină.

Mai iese în drum să mai vadă care trece, ce mai face şi unde se duce.

Pe urmă stau toţi la masă. Bine şi lung. Da tot nu tare mult că trebuie să plece. Şi după ce cârlanul pascal blajin a fost dosit la loc de mare importanţă se pornesc de unde au venit. Pentru că de multe ori nu toţi sunt din partea locului. Dar înainte de a pleca trebuie de luat încă un cârlan. Că aici mai sunt, dar acolo unde pleacă nu prea. De aceea merg la oamenii care are stână. Şi nu numai.

Ş-apoi iar stau la masă. Bine. Da tot nu tare mult că trebuie să plece. Şi după ce cârlanul pascal blajin a fost dosit la loc de mare importanţă se pornesc de unde au venit. Dar înainte de a pleca trebuie de trecut pe la nanu Vologhea. Că-i păcat să vii in sat şi să nu treci pe la nanu Vologhea. Da la nanu Vologhea, argumente de genul “nu trebuie, numa şi ne-am sculat de la masă” nu merg.

Cu greu merg argumentele care denotă posesia de permis de conducere în portbagajul maşinii de la poartă. Încă valabil.

Încă unul. Şap încă unul. Şi după asta-i promiţi că vii şi la iarnă la ajiutori.

Ş-apoi toţi pleacă şi ajung la casele lor.

P.S. Oare cum de-l gătit pe Petrică, cel venit în ospeţie?