blogu' lu' castraveţ

Sau altfel zis
…un post fără rost şi fără concluzie …sau dăm cu mătura prin drafturi şi ca să nu le aruncăm – le postăm.

Când eram mic, o ocupaţie foarte tentantă pentru mine era umblatul cu fofârlica. Nu pierdeam nici o ocazie ca să împing cuiva vre-o minciună. Evident că nu ştiam de cercetările maturilor care arată că fenomenul minciunii la copii este un fenomen frecvent şi mai mult ca atât, sănătos şi că este o reacţie normală la mediu, minciuna fiind un instrument de manipulare. Vorba multă – sărăcia omului.

Seva şi Vanea Bogaciuc aveau aparat foto Zenit (pe care nu ştiu din care cauză mai tot timpul îl folosea la serviciu tatăl lor). Ei nu scăpau nici o ocazie de a ni-l arăta sau de a ne a aminti că ei chiar îl au. Nici eu nu scăpam ocazia de a le spune că eu am un zenit mai mare, da-l ţin ascuns că mi-i frică să nu mi-l fure cineva, şi de asta nici nu-l arăt. Fix aşa şi aveam bicicletă. Darul de a povesti, probabil de atunci se: de fiecare dată găseam argumente noi pentru a nu scoate zenitul şi bicicleta din dulap, de aceea nimeni niciodată nu s-a avut dubii de proprietatea mea asupra minunatelor obiecte.

Noaptea urcam în nucul din ograda bunicii cu un bec şi o baterie de 4,5V mă pregăteam şi aşteptam. Sora mea, venea din drum după puţin timp cu toata gaşca şi se oprea exact sub nuc. Când toţi spectatorii erau la faţa locului, eu aprindeam becul. Urma punctul culminant: sor-mea cu cea mai sincera uimire striga „inoplanetenii!!!”. Mare zarvă se începea sub nuc. Aveam pe atunci cam 8 ani.

Şi iată o minciună, s-ar părea deloc foarte gogonată, m-a învăţat minte.
O dată când făceam noi şanţuri pentru un nou port, în ogradă intraseră nişte băieţi mai mari şi au început să se laude cu nu mai ştiu eu ce achiziţie la modă pe timpurile celea. Aşa cum a te lăuda nu te încurcă nimeni, eu m-am lăudat că am în casă în divan (locul l-am ales intenţionat mai ferit de ochii lumii) o cutie de gume de mestecat Turbo, foarte căutate pe atunci. Evident că aşa numiţii oaspeţi nu au găsit-o, în schimb au găsit un portmoneu cu 45 de ruble de-al mamei şi puşculiţa mea cu monede strânse pentru bicicletă. Cum le-au găsit ei aşa le-am pierdut eu. Lecţia a fost foarte clară.
Concluzia a fost una utilă: nu că a spune minciuni e rău, ci dacă spui una, trebuie să te asiguri că nimeni nu-i poate verifica veridicitatea.

De aceea probabil (sau pur şi simplu eram eu conştiincios :-D) nu puteam să mint când era vorba de învăţătură. N-am ascuns niciodată nici un doi, chiar cu riscul de a ocupa locul doi la întrecerile prin grădină la care participau fundul meu şcolăresc şi varga din mâna dreaptă a tatei.

Am impresia că ştiam tare bine pe cine şi când puteam şi trebuia să mint. Erau multe din astfel de istorii, da nu le mai ţin minte. Mai povestiţi şi voi.