blogu' lu' castraveţ

Despre Animest am mai scris şi anul trecut. Cum a fost un eveniment unic la noi, aşa şi continuă să rămână. Din păcate nu am fost la prezentarea lucrărilor moldoveneşti, în ultima zi al Animest-ului din 2012 la Chişinău. Cert e ca dacă numeri toate studiourile moldoveneşti de la noi, îţi ajunge o singură mână şi-ţi mai rămân degete. Şi mai cert este faptul că randamentul procesului de transformare a unei idei într-un minut de desen animat calitativ (încărcătură emoţională şi calitate vizuală) este foarte mic, din punct de vedere financiar, sau în grai ne economic, este necesară multă migală, răbdare şi în primul rând bani, pentru a lăsa căscată o gură de spectator pretenţios, pentru zece minute. Realitatea de astăzi este că laboratoarele „Moldova-Film” (de unde cândva ieşeau la lumina proiectorului capodopere ale cinematografiei şi animaţiei apreciate în tot spaţiul ex sovietic) şi încăperile blocurilor din zonele avariate din Cernobîl, arată cam la fel. Cu toate acestea, avem un spectator foarte pretenţios, în mare parte justificat. Aceeaşi este şi realitatea studiourilor moldoveneşti. Aşa s-a întâmplat că Sandu este unul dintre acei care nimereşte în numărătoarea pe degete despre care vorbeam. Sandu şi-a luat inima în dinţi şi s-a apucat să facă un desen animat (primul şi deloc ultimul). Piatra de temelie este pusă deja: „In-Exile” se numeşte viitoarea producţie şi trailer-ul acesteia poate fi vizionat pe pagina oficială (inexilethemovie.com).
Este vorba despre un pici lăsat în grija bunicii bătrâne şi neajutorate, la ţară, în timp ce părinţii săi sunt plecaţi la muncă departe de hotarele ţării – o realitate mai mult decât pur şi simplu cunoscută pentru oricare dintre voi. Pus în această situaţie, băiatul decide să se auto-exileze în cel mai îndepărtat loc pe care i-l poate sugera imaginaţia sa la ai săi 7 ani – pe un mal de râu, într-un depozit semi distrus, unde-şi păstrau cândva pescarii sculele. Acolo băiatul îşi petrece zilele şi nopţile, muncind din greu la o maşinărie de zbor care trebuie să-l ducă la părinţii săi. Finalul este… o să vedeţi şi singuri cum este, când o să vină vremea;)

Sandu şi echipa muncesc şi mai au mult de muncit la acest proiect. De aceea, vreau mă adresez ţie, spectatorule cu gusturi rafinate şi cu credinţa vie în forţa magică a desenului animat – sursă infinită a împlinirii visurilor şi gâdilirii imaginaţiei. Să ştii că a face parte din echipă care produce un desen animat e mai simplu decât să-l faci la propriu. Nu trebuie decât să vii şi tu cu o donaţie simbolică pentru a-ţi imortaliza numele pe ecranele cinematografice. Ştii tu, când la sfârşit se dau titrele, apare o listă cu mulţumiri speciale a acelora care au făcut ca ecranizarea se existe, deci în lista ceea poţi fi chiar tu. Este suficient să scapi printre degete un ban, oricât te ţine buzunarul. Da, cu astfel de donaţii, la prima vedere mărunte, astfel de proiecte pot ajunge la un rezultat simţit. Şi cine ştie, poate la următorul Animest vei privi şi „In Exile”, iar laurii gloriei îi vei culege împreună cu echipa de producţie (între noi fie vorba, echipa lui Sandu mai are surprize pentru cei care îşi vor aduce acest nepreţuit aport). O poţi face apăsând DONATE pe pagina www.indiegogo.com/In-Exile(*).

Moldova, tu trebuie să ai desen animat!

*In Exile este un proiect de animaţie de scurt metraj pus pe roate de Kurilov Group, Sandu Curilov fiind tatăl şi regizorul acestuia. Desenul animat urmează a fi prezentat la festivalurile internaţionale de producţie de animaţie. Sandu şi echipa aduce mulţumiri speciale pentru toţi cei care au făcut realitate încă un vis:
1.____________________________
2.____________________________
3.____________________________
…

Când purtam cu trufie şi naivitate costumul de student, ca la oricare student, se întâmpla să chiulesc uneori ziua de la ore pentru că noaptea n-o dormisem. Motivele erau diferite: sau că administram 10-20 de calculatoare într-un internet club pentru 700 lei pe lună, sau că scuturam împreună cu Joric şi Uric o halba de bere (în care pluteau a priori trei câte cinzeci de vodcă şi trei paie) la Haos – discoteca care ne servea drept viză de reşedinţă nocturnă, aflată la doi paşi de apartamentul pe care-l închiriam pe Renaşterii, sau că făceam jocuri în C++ pe un Pentium de 166MHz, sau că eram la Patria la blocul de noapte (un student cu bursă şi cu salariu stabil de 700 lei lunar îşi poate permite, nu?), sau că mergeam în ospeţie la băieţii de la cămin cu pretextul de a pregăti vreo lucrare într-o cameră unde era tigaie, cartofi, slanină, vin şi două chitări, sau că insomnia era provocată de treburi mai amoroase şi din cauza că această chestiune avea de multe ori un caracter deficitar, merita să sacrifici o noapte pentru a-ţi asigura o rezervă spirituală pentru depăşirea situaţiilor critice care urmau negreşit să apară. Doar uneori chiuleam de la ore. Şi foarte puţine nopţi le-am dormit cum scrie cartea. De la vremurile celea au trecut mai mult de 10 ani.
Acum sub ameninţarea cu cea mai straşnică năpastă nu mă scoţi din casă după ce se lasă noaptea doar dacă asta nu se întâmplă mai des de o dată la trei luni.
(aici, lanţul logic de idei, cititorului ar putea să i se pară rupt de tot, ceea ce nu este exclus)
Şi iată că la Chişinău, cinematograful Odeon găzduieşte un festival de animaţie: Anim’est 2011. În exclusivitate pentru atributul său de capitală europeană (exclusivitatea e valabilă doar pentru Moldova, pentru că acest festival a avut loc câteva luni mai devreme la Bucureşti, la a şasea ediţie pentru România). Am fost la deschidere, la Crulic. Ceea ce-am văzut, combinaţia inedită a unui documentar cu o duzină de tehnici de animaţie, pentru un ochi începător uneori incombinabile (DEX zice că nu ştie de aşa cuvânt), cu o istorie tragică plasată pe un fundal sonor comic, m-a impresionat: mai ales pe plan vizual. Revelaţia unui astfel de film de animaţie în cadrul festivalului m-a făcut să nu-mi pară rău că urma să-mi sacrific o noapte de week-end, atât de dorită în ultimul timp, pentru seara de sâmbătă, pe care festivalul a numit-o Creepy Animation Night. Şi iată că sâmbătă, pe la 23:00, căscând a somn, şi emanând vaporii celor două cafele băute anterior, aşteptam începutul, aşezat pe scaunul mirosind a URSS din sala cinematografului. Nici acele două cafele nu-mi puteau ştirbi scepticismul provocat de moş Ene, pentru că în acel moment realizam că nu-mi plac filmele horor, mai ales cele animate, mai ales în cadrul unui festival din Chişinău. Din cauza acelui scepticism, probabil, nu prea am ştiut ce să le zic la băieţii cu microfon şi cameră când m-au întrebat de ce am venit, sau, probabil, au citit în ochii mei acele multe nopţi nedormite în studenţie şi fatalitatea inevitabilului pe care o măcina conştiinţa mea când se gândea la faptul că o să reziste una, maximum două ore de nesomn din cele şase prevăzute de programul Anim’est.
Cititorului, care totuşi a rezistat să citească şi acest rând, îi zic că a meritat, benevol, nesilit de nimeni şi din toată inima: nu ţin minte să fi văzut ceva mai profund. Majoritatea filmelor au atins strune în interiorul meu, prăfuite de timp sau în general neatinse vreodată. Este evident şi în acelaşi timp uluitor câte posibilităţi îi deschide unui artist filmul de animaţie. Nu am văzut vreun film artistic care să te arunce în lumea viselor cu atâta realitate pe care au atins-o producătorii acelor scurtmetraje de animaţie. Pentru că de multe ori mă trezesc dimineaţa după un vis colorat şi ireal de frumos, indiferent de cât de transpirat de groază sau împlut de emoţii pozitive deschid ochii. În acele momente compătimesc şi urăsc în acelaşi timp realitatea lucrurilor şi imposibilitatea de a transforma in animaţie sau film acel vis, acea experienţă vizuală unică şi irepetabilă. Uite că celor ce-au stat la baza acelor filme, le-a reuşit să deschidă în faţa spectatorilor portaluri către tărâmurile viselor, unde se întâlnesc faţă în faţă îngerii şi demonii interiori, rezidenţi adormiţi în fiecare suflet de om, cu îngerii şi demonii de pe pânza cinematografului. N-a fost deloc horror în stilul cu care m-am obişnuit să-l văd la TV şi pe care nu-l mai înghit. „Creepy” nu a vrut să însemne „groaznic”, mai degrabă a vrut să însemne „înfiorător” de frumos, de absurd sau de tragic, pentru diferite filme cu diferite sensuri.
Pe scurt, plângeţi că n-aţi fost (eu am văsrat deja o lacrimă, pentru că n-am rezistat pănă la 5 dimineaţa şi pentru că n-am fost şi la ecranizările de zi), căutaţi neapărat filmele şi neapărat veniţi la anul viitor.
E drept, a fost şi o gafă mare în noaptea de Creepy Animation: au fost foarte şi foarte de prisos pauzele dintre filme umplute cu photoshop painting performance. Autorul este unul talentat, fără doar şi poate, dar cu părere de rău nu s-a încadrat minunatul său talent în noaptea de sâmbătă. Cea ce a făcut omul a fost frumos, n-a fost deloc creepy, a fost în mare parte ordinar, uneori banal. Părerea mea este una subiectivă, o părere ca şi la două treimi din spectatori care au părăsit sala în aceste momente, majoritatea fără ca să se mai întoarcă pentru un nou set de animaţie.

Astea fiind spuse, pentru Anim’est aş vrea la anul următoarele: o sală mai mare şi mai comodă, fără a mă gândi la riscul unui preţ mai mare al biletelor, mai multe zile de festival, fără photoshop performance sau dacă e să fie performace, atunci unul la temă, mai multe ţări în concurs şi, deloc în ultimul rând, Moldova cu animaţii din 2011 printre participanţi. Puteţi să râdeţi.

Acum nu voi da nume sau titluri (le găsiţi pe animest.md sau pe google), posibil am să fac un update la acest post, când voi strânge link-urile cu toate filmele care au rulat la festival, dar vă zic că merită tot timpul vostru scump acest festival. Iar cei care au vreun aport la organizarea lui sau la crearea filmelor, merită toate mulţumirile şi respectul. Câteva referinţe le puteţi găsi la Gonzo.
Să fiţi sănătoşi şi nu vă fie frică de demonii voştri interiori: existenţa lor este una benefică;)