blogu' lu' castraveţ

Archive for the ‘câini maidanezi’ tag

Grivei

with 27 comments

„Coji de cartofi!”, îi trecu prin minte şi se apucă să rupă lacom din boţul de celofan. Era prea tare şi rea rece ca să se potrivească pentru dinţii lui. Grivei nu era câinele care renunţă uşor. Se gândi să-l scoată din gaura cu gunoi şi să-l ducă la ţevi. Îi spunea mintea lui de căţel că la ţevi punga se va înmuia şi va fi mai uşor de rupt. Îl măcina însă gândul că s-ar putea să nu fie el unicul oaspete al găurii din peretele subsolului, totuşi hotărî să rişte. Apucă cu grijă bucata îngheţată de celofan şi ieşi timid din gaură. Îi părea rău să lase groaza de bunătăţi neexplorate, laba călcată săptămâna trecută de biciclistul cu chipiu roşu începu să-l doară: n-o simţea dar era sigur că a îngheţat. Şi vroia foarte tare să pape pungă cu presupusele coji de cartofi.

Şchiopăta încet, iar punga îi pendula în bot şi asta îl împiedica să privească în jur. La un moment dat pe lângă ureche trecu o roată mare de cauciuc şi un claxon puternic îi zburli blana. Reuşi să observe doar becurile roşii ce se îndepărtau. Şi asta după ce reuşi să sară la o parte cât de tare putu. Abia pe trotuar observă că a scăpat punga din gură. Ea rămase să se tăvălească în mijlocul străzii. Grivei privi în părţi şi porni încet înspre pungă. O apucă din nou şi o târî cu încet spre trotuar. Ajuns pe trotuar, lăsă punga din gură se lăsă pe labele din urmă. Obosise. „Încă oleacă stau şi mă pornesc” se gândi Grivei privind fulgii măşcaţi ce se topeau pe botul umed. Îi era teamă că nu va putea să vadă cărarea pe unde trebuia să se întoarcă. După ce-şi trase sufletul, apucă prada de celofan şi porni înspre o portiţă deschisă. I se părea lui că anume pe aici trebuie s-o apuce. A mers cam vreo oră. În timp ce mergea se gândea că s-a săturat de iarnă şi de frig. Îi apăreau în minte iarba verde cu mirosul ei de vară şi jocurile cu cei cinci fraţi ai săi la umbră, în pădurea de la marginea oraşului în care se născuse. Era prima iarnă a sa. Şi nu-şi mai dorea alta. Fulgii îi plăceau şi prima zăpadă i-a plăcut, foamea şi laba stâlcită îi duceau însă gândurile în altă parte. Mergând pe sub lumina felinarelor, îi apăreau în minte şi momentele de care nu voia să-şi mai amintească, ele totuşi insistau: pietrele ce au nimerit în cap de la o droaie de copii acum câteva zile când a vrut să-şi satisfacă curiozitatea la săniuş, căldarea cu apa fierbinte şi murdară aruncată peste el lângă garaje de un om mare şi gras, nopţile de ianuarie, în care uşa de la subsolul casei de lângă pădure era închisă, şi în sfârşit dezamăgirile când se apropia de bucata de pâine întinsă şi în schimb primea boturi de cizmă în botul lui de câine şi biciclistul cu chipiu roşu. Cu toate acestea, în sinea lui, ştia precis că nu întotdeauna va fi aşa, i-au povestit cîini mai mari ca el cât este de bine să prieteneşti cu oamenii, să te joci cu ei şi să faci parte din familia lor. Grivei ştia sigur că va fi curând primăvară şi toate lucrurile se vor aşeza la locul lor, va ploua, el va fi curat şi oamenii îl vor lua la ei acasă.

Fiind dus pe gânduri, nici nu observă cum a zburat timpul şi cum stătea deja în faţa crăpăturii aburind din subsolul blocului. Gând se văzu în faţa gurii întunecate, atât de cunoscută, gândurile negre parca au început să-l părăsească. Grivei păşi înăuntru, se tupilă încet sub ţevile calde iar bucata de celofan o trase dinaintea botului. Nu mai avea forţe să muşte din ea, şi de fapt uitase deja de ce-a cărat-o atâta timp. Căldura ţevilor îl toropea, în cap totul începu să se amestece într-o masă colorată şi caldă iar de undeva de departe se auzea o muzicuţă. Ochii i se încleiau de oboseala, gândurile şi se dizolvau în senzaţii neclare. Se făcu întuneric. Din întuneric apăru încet o lumină care devenea tot mai puternică. Grivei se trezi pe o câmpie mare-mare. Iarba era albastră-albastră şi la câteva sute de metri depărtare se hârjoneau o droaie mare de căţei ca el, tărcaţi, albi, flocoşi – de toate neamurile. Puţin mai în spate se deschidea o pădurice cu pomi mici, de diferite culori iar pe ei creşteau multe-multe oase. Grivei scoase bucuros limba afară şi începu să alerge într-acolo cât îl ţineau toate patru labe.

Written by castraveţ

February 11th, 2010 at 8:45 am

Posted in Creaţie

Tagged with

Ham Ham

with 11 comments

După ce s-a dezmeticit din şocul politic al anului 2009, poporul mai adrenalinos s-a apucat să facă hărmălaie în spaţiul blogosferic ce ne priveşte pe noi, moldovenii. Astfel în ultimele luni ale anului trecut şi în răstimpul deja depănat din anul curent, toată gălăgia a roit în jurul câtorva ştiri de top: panica pandemică, vrem cinema dublată în limba română după care realizăm că nu chiar asta am vrut să spunem şi ne refugiem cu opinia în spatele subtitrărilor în română, sindromul Pavel Turcu, şi printre ultimele – pericolul canin în capitală. Mă voi referi la ultima. Printr-un principiu şlefuit de protestele anti-comuniste, pe urmă de pensionarii lipsiţi de drepturile de călătorie gratuită în transportul public, între timp şi de altele mai mărunte, poporul a realizat nu doar că are dreptul la opinie, dar şi că această opinie trebuie s-o răcnească cât poate de tare şi foarte de dorit la urechea vecinului care are o opinie contrară. Dar când răcneşti, evident te faci auzit. La noi în ţară deocamdată aşa lucrează libertatea de exprimare.
Bun. A fost identificată victima unui maidanez. Să fie şi aşa. S-a făcut panică. S-a convins pe cine trebuie că toţi maidanezii din oraş reprezintă un pericol real pentru toţi locuitorii oraşului.
Bun, pericolul se manifestă în eventuala probabilitate de comportament agresiv şi în consecinţă – traume şi infecţii.
Întrebarea nr.1: ce este mai probabil, să ei o infecţie de la un maidanez sau să ei o infecţie de la o persoană? A ajuns cineva cu număratul victimelor maidanezilor peste cifra cinci?

Bun, din toţi proprietarii de câini de rasă, domesticiţi şi îndopaţi ca la carte, oare chiar nici unul n-a fost muşcat de prietenul său patruped? Numai eu am auzit trei cazuri. Repet: „am auzit” nu „am văzut”. De soarta ulterioară a acestor câini nu ştiu nimic. Să presupunem că au fost eutanasiaţi. Dar zarvă nu s-a făcut, dat fiind faptul că nu este cazul: omul e responsabil de câinele lui. Întrebarea nr.2: Ce soluţie ar oferi bravii luptători contra eutanasiei în astfel de cazuri. Bănuiesc că le-ar lua ceva timp să găsească o soluţie. Cel puţin ar fi ocupaţi cu ceva un timp.

Da, şi-mi este interesant, s-a ocupat cineva din acei care au sărit în capul primarului cu un studiu de caz, să caute o posibilitate de finanţare pentru un proiect care ar oferi câinilor vagabonzi o soartă mai vitală? Asta a fost, probabil Întrebarea nr.3. Vă rog, arătaţi-mi vreo organizaţie care a făcut ceva mai mult pentru soluţionarea problemei maidanezilor decât să se dea cu părerea? A deschis cineva vre-un fond de colectare de mijloace pentru a organiza un azil pentru maidanezi?

În acelaşi timp sunt curios dacă primarul s-a interesat cum altfel rezolvă capitalele europene problema câinilor vagabonzi, adică şi-a pus el oare această Întrebare nr. 4?

În loc să se caute răspunsul măcar la întrebările 1,2,3,4, lumea se grupează pe facebook: o mojilă de grupuri pro şi o mojilă de grupuri contra eutanasiei. Şi aruncă cu găinaţ verbal unii în alţii.

Ce soluţie propun eu? Eu propun că atâta timp cât există o problemă şi ea este într-adevăr gravă, şi pentru aceasta există doar o singură soluţie – problema trebuie rezolvată cu acea unică soluţie. Altfel, ca să punem puncte pe toate i-urile, nu ne rămâne decât să facem un referendum. Eu personal n-am avut probleme cu maidanezii, unii îmi sînt chiar simpatici. Da nu pot să spun că mă simt în apele mele când sunt mai mulţi de trei prin preajmă.

Mie îmi plac câinii paşnici, şi nu-mi plac oamenii care răcnesc de frig şi de urât.

Written by castraveţ

February 9th, 2010 at 11:20 am