blogu' lu' castraveţ

Ţ-închipui, vin dimineaţă la lucru şi mă uit, tăt îi plin. Şi vâd între doi copaşi un loc liber. Taman un pudel îşi făcea treburile acolo. Aştept până termină, îndrept oglinda şi dau în urmă. Şi-l zăresc: unu măşcat şi proaspăt. Eu întorc volanul, cotesc, feresc oglinda de copac, dau în urmă până la capăt şi mă opresc. Ies, mă uit pe sub roţi, parcă nu se vede nică. Şi m-am dus la lucru. Amu, seara o vinit fumeia pe la mine, mă aştepta lângă maşină. Eu ies de la lucru, descui maşina şi pornes. Încălzesc motorul, dau soba la maxim că lu a me îi plaşi când încălzeşte la chişioare. Pornesc muzică şi ne pornim. Când ajiung la Ştefan, mă uit: pute. Mă uit la a me, îi pute şi ii. Eu îi zic, uită-te la chişioare. Curate. Dau pe obocină, mă opresc şi ies din maşină. Şi m-an uitat eu parca avem un lostopană de frunze pe talpă când mă suiem în maşină, da ni s-o părut c-o chicat. Ies eu, mă uit da de papucul meu între frunze şi talpă taman câcatu şela de dimineaţă. Eeee, dap nu m-am dus eu la magazin, am cumpărat două stecle de apă minerală, ş-un rulon de hârtie de veceu, şi-am tot frecat talpa până le-am făcut ca noi. Ne pornim noi. Deschid oleacă fereastra să iasă putoarea. A me o zis la un moment dat: gata închide, c-o ieşit şi porneşte soba, c-am îngheţat. Eu închid fereastra, pornesc soba şi merjem. Mai merjem oleaca – iar pute. Mă uit, da la mine pedala de la frână e plină de plastelină de pudel. Ap iaca aşa, m-am ferit să nu-l calc cu roata. Ţ-închipui.

True story.

În particular sau daca vreţi, la mod propriu, da, pute. Da, pute a ouă bâhlite. Pentru cunoscătorii de chimie este clar că mirosul urât nu este altceva decât produsul deşeurilor de salubrizare şi canalizare, preponderent acidul sulfhidric, de altfel foarte toxic. Bine că avem aşa numiţii „luptători pentru o capitală mai frumoasă şi mai curată” care fac bătături la pumni şi la torace din cauza că le pute. Interesant realizează ei cumva că aceste deşeuri au emanat timp de zeci de ani gazul toxic în atmosferă fără ca să-i deranjeze atât de tare pe cât îi deranjează acum, când mizeria e scoasă din rezervoare şi dusă pe dealuri? S-au gândit cât miros din acesta inspiră cei care lucrează la salubrizare? Şi chiar dacă sunt conştienţi de acest fapt, respectă ei alte chestii elementare de etică şi curăţenie, nu aruncă nici un muc de ţigară pe stradă când coşurile de gunoi stau peste fiecare 10 metri, nu lasă după ei rahat bio- şi ne-bio degradabil sub formă de sticle de plastic, pungi şi cutii de conserve prin toate pădurile capitalei acestea puturoase? Au ieşit măcar odată undeva la vreo margine de oraş, la vreo margine de parc, să strângă mizeria lăsată de alţii? Adevărul e că le pute rahatul pe care tot ei îl depozitează cu multă migală pe Vadul Bâcului, mai la vale de Munceşti direct din closetele lor albe şi strălucitoare. În momentul când trag apa oare nu le pute? Le pute, dar nu strâmbă din nas, ci aşteaptă cu răbdare până se duce pe ţeavă şi căcatul, şi mirosul.

Asta a fost în particular. Cât ceea ce priveşte la general sau daca vreţi, la figurat:
Doi limbrici scot capul dintr-o movilă de rahat: mama şi fiul.
– Mama, ia uită-te cât e de frumos afară, câtă iarbă verde în jur şi noi stăm în rahatul ăsta.
– Înţelegi, fiule, este aşa o noţiune: “patria”.