blogu' lu' castraveţ

Iaka de exemplu frumos era paştele 15-20 de ani în urmă.
Vinerea căutam prin ogradă frunze de cucută ca pe urmă s-o batem pe mama la cap să ne facă ouă roşii cu ornament de frunză pe ele. Mama nu avea decât să caute prin sertare un ciorap de capron mai vechi, să bage ouăle în ele, să aplice minunatele frunzuliţe şi să le bage în castronul cu boia de ouă. Tare frumoase mai ieşeau.
Sâmbăta de paşti era practic unica zi în an când bunica îşi vedea şi copii şi nepoţii adunaţi grămadă la ea acasă, într-o cămăruţă strâmtă pentru ochi şi foarte încăpătoare pentru suflet. În timp ce mama şi bunica frământau aluatul pentru pâine şi cozonac, bărbaţii familiei tăiau lemne, iar noi nepoţii stăteam cocoţaţi pe marginea cuptorului şi priveam de fiecare dată Isus din Nazaret. Seara pe la 11, moşmio lua cu el o pască, nişte ouă roşii, vin negru drept din beciul bunicii, sare şi se pornea cu ele la biserică la sfinţit. Eu şi văru’ Dorin, fiind unicii bărbaţi din toţi verişorii, eram „obligaţi” să-l urmăm. „A fi obligat” însemna pe atunci a scânci toate metodele posibile de convingere în faţa mamelor noastre ca să ne dea voie să mergem la biserică. În majoritatea cazurilor ne reuşea. La biserică, după ce ascultam câteva rugăciuni de-ale preotului (anume de acolo am învăţat eu să cânt ca popa) ieşeam afară şi sprijineam gardul bisericii meşterind rachete din chibrituri învelite în staniol de la cutiile de ţigări şi povestind istorii cu cei de seama noastră. Istoriile astea se terminau pentru noi doi cu un sforăit sănătos sub vreun copac din ograda bisericii. Din chiroteala noastră zdravănă ne trezea părintele Veaceslav pe la 4 dimineaţa, cu câte o mătură de agheasmă rece pe feţele noastre puchioase de ne făceam treji şi curaţi până la celălalt Paşti. Pe urmă mergeam tustrei acasă şi noi cu văru’ ne lăsam să ne hodinim pe cuptor la bunica. Moşmio ne trezea pe la 8 şi ne aducea de mânuţă, somnoroşi cum eram, în faţa ligheanului cu ouă să ne spălăm păcatele de aseară. Ne spălam pe obraji cu oul alb, pe urmă cu oul roşu după care ne certam care să ia bănuţii de pe fundul ligheanului. Învingea cel mai mic, evident. Pe urmă începea sărbătoarea: pască sfinţită, ouă roşii ciocnite şi scâncetele celui care a luat bănuţii din cauza că oul lui s-a stricat înainte de vreme.

Da iaka de exemplu Paştele blajinilor…
În fiecare an la blajini observi că crucile se înmulţesc, iar numărul celor care stau în jurul lor scade. E drept că uneori numărul crucilor nu creşte doar din simplul motiv că moldovanul este gospodăros din fire şi are nevoie ba de un lemn, ba de o trubă. În astfel de cazuri rudele, la blajini, încearcă să-şi amintească ce anume era scris pe crucea din ograda moldovanului gospodar şi între care alte cruci stătea cea de odinioară. Şi mai pun o cruce. Sau toarnă o tonă de beton ca peste un an măreţul postament să se afunde cu câţiva centimetri în pământ, prin iarbă şi rădăcinile de copaci. Alţii în general au grijă de locul cel de veci mai ceva ca de gospodăria unui om viu: au şi masă şi scaune de beton, toate frumos înconjurate cu gard de metal, care la fel este preţuit de alţi moldoveni gospodari. Păcat că nu le trece prin minte la nimeni să facă şi gardul din beton, ar fi şi mai trainic şi mai frumos decât gardul cimitirului. El, moldovanul gospodar, nu ştie că până la urmă nu mai are nevoie nici de gard, nici de cruce fie ea şi din lemn şi nici de lalele roşii pe o movilă de pământ. Şi oricâţi gospodari din ăştia ar fi în fiecare sat, sâmbătă, în ajun de blajini eu mă duc acasă-acasă, apuc o sapă, apuc o greblă şi mă pornesc la cimitir. Stau acolo vreo două ore. Mai zic un hristosonvet la un om care trece pe alături, mai vărs un strop de vin pe mormintele împrospătate cu pământ, mai fumez o ţigară, mai răscolesc nişte amintiri, mai stau în linişte pe un scaun de lemn şi mai ascult cum cântă o vraghie şi cum undeva pe deal, se-aude „talanc… talanc…”.
Şi iaca aşa.

– Hristos a înviat!
– Может быть, может быть…, ar spune un ovreu din Anenii-Noi, pe care-l ştie Paşa.