blogu' lu' castraveţ

Chiar daca toate siturile meteo promiteau cu insistenta ploi pentru tot weekend-ul, pionerii au văzut la … (ştiţi voi unde) prognozele şi după vechiul şi tradiţionalul principiu “zis şi făcut”, au urcat în spate rucsacurile şi s-au pornit într-acolo. Nici chiar ploaia torenţială ce a izolat un supermarket plin de vizitatori de parcarea aflată la 10 metri de intrare unde aceştia îşi ţineau caii de fier, nu i-a împiedicat pe pioneri să achite căruciorul, să iasă şi să pornească bine dispuşi în direcţia nord-est, fix la 18:20.
Deşi ploaia se oprise, pe la Orhei era clar că nimic nu este clar.


De la Step-Soci până la intersecţia spre Lalova drumul e şi mai mort decât anul trecut. Zice lumea că anul acesta se apucă să-l repare. Această afirmaţie şi-a găsit şi temei, deoarece când se întorceau înapoi, pionerii au văzut că erau deja asfaltaţi integral (nu doar găurile) cam 2-3 km de drum, lângă Step Soci. Cum au trecut de intersecţia cu pricina, pionerii au oprit ca să sufle un fum de ţigară în linia orizontului.

Pe la 20:00 erau la biserică. De data asta părintele Policarp nu era acasă. În schimb era părintele Gavriil, mai tinerel şi mai indulgent faţă de necesităţile pionereşti. A zâmbit prieteneşte şi le-a zis:
-Cu mare plăcere, lăsaţi maşinile în ogradă şi plecaţi cu Dumnezeu.

Aici pionerii au observat că toate forţele naturii sunt de partea lor şi că azi nu va ploua.

De obicei pionerii ajungeau după asfinţit, acum însă au reuşi să prindă ceva lumină pentru a vedea Nistrul chiar în prima zi. Şi aici unul dintre pioneri a înţeles cu desăvârşire că trebuie urgent să-şi cumpere o zercalcă…

…şi a grăbit pasul ca să-i ajungă din urmă pe ceilalţi, care coborau în grabă în sânul canionului.
Au ajuns repede, repede au pus corturile, repede au scos borcănaşul cu castraveciori muraţi, cu slănină, vreo câteva plăcinte calde încă, şi te miri ce acolo de umezit gura. După ce-au făcut-o şi pe asta, rânduială, de fapt, indispensabilă de fiecare dată când ajung la locul lor, au strâns un lemn, au făcut un foc, au copt un cârnaţ. Cu alte cuvinte, rutină curată.

Când rutina a luat sfârşit, pionerii chemaţi de spiritele Ţîpovei, au pornit la cascadă. Nici trei nu era.

Fiind grăbiţi, au uitat chiloţii de baie la corturi, aşa că apa cascadei a rămas să fie probată în ziua următoare. Oxigenul pur şi forţele ce le învălmăşeau chackrele le-a şters din minte unele detalii despre această palpitantă excursie spre cascadă. Luciditatea a fost restabilită la întoarcere, când au observat-o pe bătrâna care se ruga.

Când toate tentativele de socializare cu respectiva au eşuat, pionerii au lăsat-o şi au mers la corturi. Au stat la rug până aproape de răsărit povestind istorii şi cântând la armonică. Când ultimul cărbune termina să mocnească, pionerii s-au închis în corturi.

Peste 5 ore, mângâiaţi de razele darnice ale soarelui, pionerii şi-au făcut un ceai, o cafea, o tartină şi au pornit să cucerească înălţimile încă necucerite din acele locuri.

Ca de fiecare dată, bucurii noi oferă ochilor şi flora,

şi fauna.

Sus poţi da un telefon, ca să fii întrebat daca nu plouă şi să afli că undeva toarnă cu găleata şi că meteorologii sunt nişte diletanţi…în sensul bun al cuvântului, desigur.

De sus vezi cascada care de 6 ani o vezi doar de jos, deşi de jos e mult mai fermecătoare.

Acolo sus, expresia “a te afla la înălţime” obţine altă conotaţie, te cuprinde o senzaţie de libertate şi în acelaşi timp te gândeşti că nu ai apucat-o pe ramura care trebuie a evoluţiei.

În acelaşi timp ştii că eşti la locul tău şi că poţi rezona perfect cu strunele naturii şi la propriu, şi la figurat.

Şi după astfel de gânduri, vine cineva cu ideea “da hadem pîn la copăşelu şela!”

Şi toţi o iau într-acolo. Printre pietre, printre spini, în vale, pe urmă în deal. Iar pietre iar spini. Iar când picioarele ca două scânduri încep să asculte doar de forţa gravitaţiei şi nicidecum de sistemul nervos, iar mersul nu mai pare nici pe departe a fi de pioner, în faţa ochilor apare acel copăcel, şi tu cazi la umbra lui şi gemi mulţumit de plăcere.

Pe urmă picioarele îl duc pe pioner la pârăul de lângă izvor unde pionerul scapă de ciorapi şi de ghete. De la picioare începe a curge în sus sângele răcorit şi o plăcere mai mare în acel moment nu există. Poate doar o bere rece care tot în acel pârău stă undeva ascunsă. Şi abia după, pionerul poate merge şi la cort. E, da la cort nu-i în drum: acolo este ş-o bucată de pâine, ş-un cartof copt, s-un usturoi, ş-o ceapă verde. Şi iar nu plouă.

Iar seara pionerii taie cartofii jumătăţi, pun între ele o felie de slăninică, o felie de usturoi, le învelesc cu grijă în folie de staniol şi le acoperă cu jăratec. Deasupra aşează nişte ace îmbrăcate cu câteva bucăţi de carne şi se aşează alături. Şi timpul se opreşte. Până a doua zi.

A doua zi spre seară, chakrele se închid, pionerii părăsesc poiana cu iarbă verde şi mustoasă, pe alocuri păturită de corturi, rugul din care iese ultima şuviţă de fum şi pornesc alene spre civilizaţie, gălăgie, spre dimensiunea unde timpul se accelerează.

Iar când ajung şi cineva îi întreabă cum a fost, fără să se înţeleagă, răspund sincron pe chat:
[17:45:17] dunitru: cum tzypova uai?
[17:45:42] pabel: ahuitelino
[17:45:43] kirpi4: ahuitelina

P.S. Când data viitoare?