Chişinăul pietonal
Câteva observaţii (mai curând impresii), cu referire la schimbarea la faţă a centrului capitalei noastre, prin care trece în ultima vreme. Detaliile, care la prima vedere par mărunte, schimbă radical şi dispoziţia trecătorului, şi atmosfera de ansamblu, în general.
Am trecut aproximativ de zece ori pe lângă tabla de şah de lângă catedrală. De fiecare dată tabla oferă privelişte câtorva zeci de oameni, de fiecare dată poţi observa privirile captive ale celor care joaca, ale celor care îşi aşteaptă rândul, şi ale celor care pur şi simplu privesc.
O singură dată, pe la 8 dimineaţa, tabla era pustie, piesele stăteau cuminţi, aranjate la locul lor. Pălită de razele răsăritului tabla de şah se priveşte magnific în contrastul ecleziastic.
Tot mai multă lume poate fi observată prin centru, pe biciclete verzi (nu ştiu dacă le-a sporit numărul), acelea care pot fi inchiriate gratis în parcul Puşkin. Este un lucru total nou, adus de luna iunie, într-o capitală unde este periculos să laşi o bicicletă parcată, legată cu lanţ şi lacăt, în faţa unui magazin. Se fură – prietenii ştiu de ce.
Mai nou, porţiunea pietonală dintre Puşkin şi Alecsandri, a fost pentru mine o surpriză, pe cât de frumoasă, pe atât de neaşteptată. Au fost multe discuţii în Consiliul Municipal, cu referire la posibilitatea, avantajele şi dezavantajele creării unei astfel de zone şi, în pofida lungilor polemici dintre reprezentanţii diferitor partide, care nu păreau să ducă la vreun rezultat, proiectul a fost pus în aplicare. Acesta trezeşte controverse între şoferii pe de o parte a baricadelor şi pietonii pe cealaltă. Acestea pot dispărea dacă şoferii o să înţeleagă că ei sunt şi pietoni (şi că ei pot avea minunatul privilegiu de a fi) şi dacă ambuteiajele pe străzile adiacente zonei pietonale pot fi reduse prin eliberarea totală carosabilului de maşinile parcate. Referitor la parcări, un prieten recent venit din Germania, povestea cum lucrează sistemul de parcări la ei: fiecare automobil poate fi parcat doar în zonele permise de un certificat special, care se lipeşte pe parbriz. Ca să parchezi în faţa propriei case trebuie să ai cel puţin categoria de bază de parcare, iar ca să parchezi undeva în centrul oraşului, trebuie sa pozezi o altă categorie, evident, mai scumpă. Ca rezultat, au de câştigat toţi: transportul public devine mai popular, arterele – mai libere, şoferii – mai resposabili, cei privilegiaţi plătesc mai mult.
În general, centru oraşului devine pietonal la hramul oraşului, la ziua studenţilor, la ziua independenţei, la ziua limbii şi la câteva alte sărbători. Niciodată nu m-a captivat atmosfera aceasta: gălăgie multă, sticle goale pe langă borduri şi mutre ameţite. De aceea încă de pe vremea când eram student, evitam centrul în astfel de sărbători. Cam cu senzaţia asta am păşit duminica asta în centru, senzaţie care a dispărut subit. Am văzut un alt oraş. Roleri, skateri si jucători de socks îşi căutau de ocupaţiile lor în linişte, în mijlocul principalului bulevard al oraşului, care la 18:00 era îngrijit şi încălzea cu asfaltul său tălpile celor care se plimbau, doar de dragul de a se plimba. Oamenii erau alţii.
Terasele, deşi aglomerate, emanau un soi de forfotă calmă, un fel de rumoare tăcută – fapt care raportat la nivel macro îţi dă senzaţia că faci parte dintr-un organism mare şi, important, viu. Deci simţi cum oraşul trăieşte, în linişte şi pace. Se desluşeşte, parcă, şi pulsul acestui ritm.
Chiar dacă, undeva la câţiva metri, predomina atmosfera cunoscută de bâlci – unul din operatorii de internet oferea rock chişinăuienilor şi premii abonaţilor.
Caricaturile lui Alexandru Plăcintă, îmbujorau feţele, şi dacă au avut scopul să mai reducă din tensiunea politică sporită zilnic de debitul nesecat din televizor, atunci, cred eu, şi-au îndeplinit misiunea.
Simpatice.
Şi un muşchi se poate de dezmorţit,
fugărind o minge,
şi de relaxat o pedală obosită.
Te plimbi prin centru şi te simţi oleacă mai european. În contextul teraselor care sunt indispensabile tabloului pietonal, aş adăuga o singură lingura de dohot: mă deranjează abundenţa brandului autohton de bere, începând cu paharele de plastic şi terminând cu umbrelele albe, şi mai ales, calitatea oribilă a berii pe care o comercializează. Se zvoneşte că ei au şi bere bună, dar pe care au “norocul” s-o guste doar cei aleşi. În rest situaţia devine din ce în e mai rea: Pe lângă marca “Chişinău”, există peste 10 branduri străine “partenere”, cu acelaşi gust caustic – care se deosebesc, subiectiv vorbind, numai prin forma sticlei şi etichetă.
Nu că aş fi verificat toate tejghelele, dar n-am văzut să se servească cafea, ceai sau un pahar de vin bun, foarte bine venit pentru mine personal în contextul dat.
În pofida acestui minuscul fapt, motivele de bună dispoziţie sunt predominante.
O bucurie nespusă o au părinţii, care îşi pot elibera mâinile. Ei nu mai poartă grija culorii de semafor, nu-şi mai încordează coardele vocale în timp ce odraslele lor aleargă zglobiu de pe un trotuar pe ce cel de vizavi.
Cu alte cuvinte, a devenit mai uşor să respiri sub cer, şi sper că acesta este doar un început, este un început conştient şi sincer (nu doar pentru a închide nişte guri) şi că lucrurile vor merge din ce în ce mai bine pentru că aşa este normal.
