blogu' lu' castraveţ

Îmi amintesc, în clasa a noua am început să frecventez şcoala duminicală la Universitatea de stat, blocul 4. Fiind băiat însetat de cunoştinţe veneam de la 80 km de Chişinău pentru a asista trei ore la un curs de chimie, fizică sau matematică. Dar să nu ne abatem de la subiect. La una din lecţii, profesorul de chimie (nu ţin minte cum îl cheamă, ştiu că era tinerel, josuţ, şi foarte haios) a spus ceva ce mi-a rămas foarte clar în minte (nu ţin minte despre ce era vorba): Read the rest of this entry »

Fiecare om, în drumul său către un scop ne-trivial, urmează, conştient sau nu, o filozofie. Fiecare dintre noi are unele principii, metode, algoritmi, procedee, spuneţi-le cum doriţi, care presupun o suită de acţiuni şi stări de spirit specifice, o gamă de convingeri care treptat îl aduc spre punctul terminus, spre ţintă.
Read the rest of this entry »

La un moment m-am prins că un remediu extrem de eficient pentru mine de a depăși o stare acută de iritație este refugierea în coding. Pornesc compilatorul, scrii cod și astfel creierul devine preocupat exclusiv cu transmiterea, recepționarea și prelucrarea fluxului de date între mine și liniile de cod. Chestia asta te rupe complet de la realitate: toți receptorii de informație din exterior lucrează în regim low priority, respectiv excitanții externi nu mai sunt luați în considerație. Read the rest of this entry »

Când avem de realizat un complex de sarcini, întotdeauna există un algoritm de abordare a ordinii de acțiuni. Vorbesc în particular de cazul când complexul de sarcini poate fi partajat în subtaskuri. Eu văd asemenea situații în felul următor: taskurile sunt situate pe o scară după criteriul: de la cele mai complexe și mai neplăcute la cele mai simple și mai interesante. Adică modul meu de a aborda problema constă în soluționarea în primul rând a sarcinilor mai rutinare, mai neplăcute, mai complicate iar cele mai interesante, mai simple, mai comode se lasă pentru desert. Un exemplu banal: îmi tai întotdeauna unghiile la mâna stângă și apoi la cea dreaptă (eu fiind dreptaci). Modul meu de a gândi “matematic” (cum deseori îmi reproșează / fac haz pe seama asta unii prieteni) motivează acest lucru prin faptul de a cheltui mai multă energie pentru ceea ce este mai complicat iar ceea ce este mai ușor se lasă pentru final, ca o relaxare, adică pentru fiecare task se menține constant produsul complexitate*aspirație pe tot parcursul de realizare.
Poate nu e cea mai optimală variantă de abordare, dar anume astfel văd eu pentru mine o productivitate maximă. Și voi, cum procedați?

In fiecare zi ne ciocnim de activităţi/taskuri/procese care sunt rutinare şi trebuie efectuate cu regularitate. Şi atunci când conştientizezi că, în principiu, ar exista o soluţie de automatizare a proceselor respective, te gândeşti că toată această soluţie durează mai mult în timp decât rutina în sine. Prima reacţie este de a-ţi mai face odată treaba, repede, timp de 10 minute şi ai scăpat de ea pâna la data viitoare, decât să pierzi câteva ore pentru a organiza un mecanism de automatizare.

Nu tot timpul oamenii realizează faptul că trei ore le pierzi o singură dată, iar câte 10 minute – în permanenţă.