Archive for the ‘tradiţii’ tag
Andrei. Sf Andrei.
Andrei fugea. 120. Cam atâtea zvâcnituri de timpane numără el timp de un minut. Chiar dacă baba Vera-i spuse când era mic că are „parocserţa”, după douăzeci de minute de fugă, putea grămădi în gură suficientă salivă ca să blesteme noul gard de la club şi totodată să-l înconjoare. 124. Câinii din mahala, cât n-ar fi de straniu, tăceau. Andrei scrâşni un „blea” sănătos şi coborî sub pod. Andrei se aşeză. 100. O sută de bătăi pe minut numără Andrei, o sută de kilograme avea poarta răzămată de pod, o sută de dumnezăi erau prezenţi acolo, intre Andrei şi poartă. O sută de lei avea să-l coste blagoslovitul ştraf, pogorât de pe preacurata chitanţă de la primărie şi o sutădempărţitlatrei de drumuri după acea zi avea să facă Andrei de la farmacie până la casa primarului.
P.S. Fix peste un an fata primarului a încetat oficial de a mai fi numită fată.
Iaka de exemplu…Paştele
Iaka de exemplu frumos era paştele 15-20 de ani în urmă.
Vinerea căutam prin ogradă frunze de cucută ca pe urmă s-o batem pe mama la cap să ne facă ouă roşii cu ornament de frunză pe ele. Mama nu avea decât să caute prin sertare un ciorap de capron mai vechi, să bage ouăle în ele, să aplice minunatele frunzuliţe şi să le bage în castronul cu boia de ouă. Tare frumoase mai ieşeau.
Sâmbăta de paşti era practic unica zi în an când bunica îşi vedea şi copii şi nepoţii adunaţi grămadă la ea acasă, într-o cămăruţă strâmtă pentru ochi şi foarte încăpătoare pentru suflet. În timp ce mama şi bunica frământau aluatul pentru pâine şi cozonac, bărbaţii familiei tăiau lemne, iar noi nepoţii stăteam cocoţaţi pe marginea cuptorului şi priveam de fiecare dată Isus din Nazaret. Seara pe la 11, moşmio lua cu el o pască, nişte ouă roşii, vin negru drept din beciul bunicii, sare şi se pornea cu ele la biserică la sfinţit. Eu şi văru’ Dorin, fiind unicii bărbaţi din toţi verişorii, eram „obligaţi” să-l urmăm. „A fi obligat” însemna pe atunci a scânci toate metodele posibile de convingere în faţa mamelor noastre ca să ne dea voie să mergem la biserică. În majoritatea cazurilor ne reuşea. La biserică, după ce ascultam câteva rugăciuni de-ale preotului (anume de acolo am învăţat eu să cânt ca popa) ieşeam afară şi sprijineam gardul bisericii meşterind rachete din chibrituri învelite în staniol de la cutiile de ţigări şi povestind istorii cu cei de seama noastră. Istoriile astea se terminau pentru noi doi cu un sforăit sănătos sub vreun copac din ograda bisericii. Din chiroteala noastră zdravănă ne trezea părintele Veaceslav pe la 4 dimineaţa, cu câte o mătură de agheasmă rece pe feţele noastre puchioase de ne făceam treji şi curaţi până la celălalt Paşti. Pe urmă mergeam tustrei acasă şi noi cu văru’ ne lăsam să ne hodinim pe cuptor la bunica. Moşmio ne trezea pe la 8 şi ne aducea de mânuţă, somnoroşi cum eram, în faţa ligheanului cu ouă să ne spălăm păcatele de aseară. Ne spălam pe obraji cu oul alb, pe urmă cu oul roşu după care ne certam care să ia bănuţii de pe fundul ligheanului. Învingea cel mai mic, evident. Pe urmă începea sărbătoarea: pască sfinţită, ouă roşii ciocnite şi scâncetele celui care a luat bănuţii din cauza că oul lui s-a stricat înainte de vreme.
Da iaka de exemplu Paştele blajinilor…
În fiecare an la blajini observi că crucile se înmulţesc, iar numărul celor care stau în jurul lor scade. E drept că uneori numărul crucilor nu creşte doar din simplul motiv că moldovanul este gospodăros din fire şi are nevoie ba de un lemn, ba de o trubă. În astfel de cazuri rudele, la blajini, încearcă să-şi amintească ce anume era scris pe crucea din ograda moldovanului gospodar şi între care alte cruci stătea cea de odinioară. Şi mai pun o cruce. Sau toarnă o tonă de beton ca peste un an măreţul postament să se afunde cu câţiva centimetri în pământ, prin iarbă şi rădăcinile de copaci. Alţii în general au grijă de locul cel de veci mai ceva ca de gospodăria unui om viu: au şi masă şi scaune de beton, toate frumos înconjurate cu gard de metal, care la fel este preţuit de alţi moldoveni gospodari. Păcat că nu le trece prin minte la nimeni să facă şi gardul din beton, ar fi şi mai trainic şi mai frumos decât gardul cimitirului. El, moldovanul gospodar, nu ştie că până la urmă nu mai are nevoie nici de gard, nici de cruce fie ea şi din lemn şi nici de lalele roşii pe o movilă de pământ. Şi oricâţi gospodari din ăştia ar fi în fiecare sat, sâmbătă, în ajun de blajini eu mă duc acasă-acasă, apuc o sapă, apuc o greblă şi mă pornesc la cimitir. Stau acolo vreo două ore. Mai zic un hristosonvet la un om care trece pe alături, mai vărs un strop de vin pe mormintele împrospătate cu pământ, mai fumez o ţigară, mai răscolesc nişte amintiri, mai stau în linişte pe un scaun de lemn şi mai ascult cum cântă o vraghie şi cum undeva pe deal, se-aude „talanc… talanc…”.
Şi iaca aşa.
– Hristos a înviat!
– Может быть, может быть…, ar spune un ovreu din Anenii-Noi, pe care-l ştie Paşa.
Semnele bune şi semnele rele din tradiţiile populare
Când eram mici, mama şi bunica ne tot băgau în cap diferite învăţături legate de superstiţii, sau cum le mai spuneau ele – semne. Şi acele adevăruri rămân valabile pentru mult timp, uneori chiar le uiţi. Culmea este că ţi le aduci aminte peste ani de zile când subconştientul, ca reacţie la o situaţie sau alta, scoate din sunduc tâlcul ascuns acolo. Şi instinctiv vrei să le spui, dar imediat îţi dai seama că prisma raţionalului le pune pe poliţă la compartimentul „poveşti”. Adun aici o colecţie de „poveşti”, superstiţii negative şi pozitive sau semne bune şi semne rele, spuneţi-le cum doriţi. Paralel căutăm în ele boaba de adevăr.
– Nu băga cuţitul în gură că ai să-ţi strici dinţii
Curios lucru, dar la vârsta ceea erai mai predispus să crezi asta decât să accepţi probabilitatea sporită că îţi vei tăia limba sau buzele. Abia odată cu lecţiile de chimie realizezi că cuţitul, lingura şi furculiţa sunt făcute practic din acelaşi material.
– Nu te aşeza în colţul mese că nu te vei însura.
Caut logica şi n-o văd. Întotdeauna se găsea cineva căsătorit care se oferea să stea la colţ pentru a oferi odraslei un viitor în cuplu. Această superstiţie lucrează şi azi: eu am stat de multe ori la colţ şi e foarte adevărat că nu m-am însurat.
– Dacă verşi sarea pe masă – o să fie ceartă. Interesant, da chestia asta se zicea numai după ce sarea era vărsată. Da eu nu ştiu familie când măcar o dată la două zile un părinte nu ceartă un copil. Iar când aştepţi o ceartă, automat devii cel mai cuminte copil din lume. La mine aşa lucra.
– Dacă se strica un vas, se zicea că se duce un rău din casă.
– Când cădea o lingură, un cuţit sau o furculiţă de pe masă, trebuia să vie cineva flămând.
– Pentru chestia cu mâncatul palmei drepte şi palmei stângi explicaţie n-am găsit. Cert e faptul că aproape în fiecare zi dai mâna cu cineva iar să aştepţi bani e o ocupaţie foarte sănătoasă.
– Una ruptă de tot. Când ne durea capul, avem ameţeli, căscam şi ne era somn, variantele posibile erau: sau ne-a tras curentul, sau am fost deocheat. Şi mai întotdeauna femeile dinastiei optau pentru varianta a doua. Se vede că lucra instinctul de supravieţuire: trebuie neutralizată cea mai periculoasă variantă. Dar se neutraliza ea foarte simplu: faci pisi în palme şi ei frumos şi te speli pe faţă. Principalul e că nu trebuie să dormi. Altfel e pericol. Straşnic.
– Tare mă mai temeam să nu cânte vreo bufniţă pe casă. Se zicea că dacă se întâmplă – o să moară cineva în casă. De câte ori a cântat – n-a murit nimeni. De câte ori a murit, n-a cântat niciodată.
– Dacă îţi iese o noiţă pe unghie înseamnă că o să te înnoieşti cu ceva. Oare nu cumva strămoşii noştri ştiau ce-i aia “gândire pozitivă”, iar noiţele şi orice chestii care duceau spre o realizare nu erau decât pretexte, ca să nu apară lucrurile noi şi bune pe loc gol?
Interesante erau semnele estea, ele lucrau anume atunci cât le observai. Adică ele puteau să apară fără să le observi, şi nu se întâmpla nimic.
Bunica mea a fost un om care multe a tras la veacul ei, inclusiv a fost deportată în Siberia, iar maică mea a fost născută acolo. Păi iată că bunica la 80 de ani avea o memorie fenomenală: ţinea minte chiar şi poeziile învăţate la şcoală. Maică mea era destul de open-minded, doar că nu vroia să se pună în poară cu lumea din jur. Nu-i încurcau ei să trăiască unele „adevăruri” sociale. Pornind de la toate astea, mi-i interesant acum, cam câtă valoare de adevăr băgau şi bunică-mea şi maică-mea în toate aceste superstiţii.
Erau multe alte superstiţii: cu mâţi negre, cu lilieci, cu cioroi, cu rândunici, cu oglinzi, şi cu multe altele. Acestea erau auzite la cei de seama mea, şi erau mult mai straşnice.
Încerc să înţeleg cum anume, şi nu-mi reuşeşte, dar sunt aproape sigur ca fără toate aceste semne bune şi semne rele am fi crescut altfel, mai fără suflet… am fi devenit mai altfel…
Pe voi cu ce poveşti vă creşteau şi vă păzeau mamele şi bunicile?
Iaka de exemplu…
Iaca de exemplu nunţile, cum îs făcute la noi, cred eu nu trebuie să şie aşe.
În ultimii 4-5 ani am fost la o grămadă de nunţi şi cumătrii. Pe banii care i-am lăsat tinerilor îmi luam maşină, dac nu şi casă. Ignorând exagerarea şi să lăsând cititorului critica şi arătatul cu degetul spre vorbele mele neserioase şi ironice, zic că aproape fiecare nuntă mi-a creat treptat certitudinea că aşa nuntă eu nu vreau. Să vă ferească sfântul s credeţi cumva c vreu s mă însor. Niş să nu vă aud. Atâta doar că mă dezgustă rutina în toate manifestările ei. Read the rest of this entry »
Iaka de exemplu…
Iaka de exemplu înmormântările. Înmormântările, aşa cum sunt făcute la noi, cred eu sunt inadecvate.
Read the rest of this entry »