blogu' lu' castraveţ

Nică nu-i cumva, nică nu-i aşa,
tu eşti drugu meu, eu-s duşmanu tău
Cum aşa la noi aşa?
Ne jiuram, o fost april,
Dar ce păcat, tu eşti un dibil.
Zi de larivderi îi septembrie trii
Zi când arde buruianu în grădini
Fix aşa cum ard vorbele tăli de balabol
În ziua când am rămas cu curu gol.

Refren:

Eu calendar perevernesc – Huiac! iar trii septembrie
Ma uit la fotca ta – Huiac! iar trii septembrie
Da di şi, di şi oare noi ne-am despărţit
Parcă era tăt ghini pe doi septembrie
Da di şi, di şi oare noi ne-am despărţit
Parcă era tăt serios pe doi septembrie.

***

Cocorii strapung cerul, fata mamei, fata tatii
Cel mai dulce şi mai scump copil
Fata tatei, fata mamei
O prea frumoasă floare de april
Caldură vor tăţ, căldura vine de la ТЭЦ
Ne jiucăm, ne iubim, ne bate vântu da’ terpim
Ne-am jiucat, când colo, iar: Huiac!
Iar trii septembrie pe noi ne-o desparţit
Zi când arde buruianu în grădini
Fix aşa cum ard vorbele tăli de balabol
În ziua când am rămas cu curu gol.

Refren:

Eu calendar perevernesc – Huiac! iar trii septembrie
Ma uit la fotca ta – Huiac! iar trii septembrie
Da di şi, di şi oare noi ne-am despărţit
Parcă era tăt ghini pe doi septembrie
Da di şi, di şi oare noi ne-am despărţit
Parcă era tăt serios pe doi septembrie.

Refren:

Eu calendar perevernesc – Huiac! iar trii septembrie
Ma uit la fotca ta – Huiac! iar trii septembrie
Da di şi, di şi oare noi ne-am despărţit
Parcă era tăt ghini pe doi septembrie
Da di şi, di şi oare noi ne-am despărţit
Parcă era tăt serios pe doi septembrie.

(© Mihail Şufutinski)

madoare.md – platforma unde se dicută probleme. Se adună oamenii cu probleme. Fiecare, în profil, indica problemele.
Subdomene:
nu.madoare.md – platforma unde se rezolvă problemele. Se adună aici oamenii care pot rezolva probleme. Profilurile sunt bine definite.
nica.nu.madoare.md – platforma pe fidonet cu capacitati de soluţionare sporite față de precedenta. Adună oamenii care rezolvă repede. Inclusiv problemele de mai jos.
tat.madoare.md – încă o platformă necesară. Concentrează oamenii cu probleme mai serioase.
ce.madoare.md – clubul introspecților anonimi.
dece.madoare.md – platformă de analiști.
aceastafloare.madoare.md – fan club.
cum.madoare.md și asa.madoare.md – mirroring pentru dece.madoare.md
in***.madoare.md şi in****.madoare.md – subdomene în afara nişei, rezervate pentru oficialităţi şi structurile competente.

Deci noi în cantora avem cantină, a noastră. Biroul meu e la etajul trei într-un capăt al clădirii. Cantina este la etajul doi, în alt capăt al clădirii. Arhitecţii special aşa s-au gândit ca angajaţii să ducă un mod sănătos de viaţă şi nu tare să objirească. Acest maraton eu îl fac zilnic (mă refer la timpurile înainte de covrig – e un fel de prezent în trecut), între orele unu şi două, în două direcţii.
Ajuns în faţa cantinei, intri pe o uşă, lângă uşă e gemuleţul unde laşi tava portocalie după ce ai mâncat. După acest gemuleţ stă o secţie frigorifică cu rafturi de unde îţi alegi salatele şi compoturile, pe urmă ajungi la tanti care îţi pune felurile principale (unu, doi, pîine), pe urmă ajungi la casă unde plăteşti. Tu stai în rând cu faţa la toate acareturile acestea iar în spate e o sala mare cu mese unde lumea prânzeşte. Deci e cam ca în majoritatea cantinelor.
“O ciom eto ia?” se va întreba, probabil, cititorul intrigat?
Apu iaca, când termini de mâncat treci întâi pe lângă lumea ce stă în rând după care inevitabil treci pe lângă gemuleţ.
“O ciom eto ia?” se va întreba, inervat, cititorul?
Ap iaca, cum crezi,
de câte ori autopilotul m-a scos din cantină cu tot cu podnos şi blide goale pe el?
de câte ori eu, analizând în cap o problemă, auzeam în background o înviorare bruscă a gloatei când ieşeam pe uşă (şuşoteli, hihi-haha-uri), şi realizam cauza abia la jumătatea drumului dintre cantină şi birou?

Recent, pe timp de covid, la noi în cantină au încetat să mai dea blide – mâncarea o ei în container de unică folosinţă: poţi s-o serveşti în cantină, poţi să o ei în birou. Ghici câte tave portocalii am eu în dulapul din birou?
P.S.
Încă nu am inventat schema cum să duc tavele înapoi, aşa ca să nu mă spalească nimeni.

Așa și scrie pe sticlă: Vin spumant de culoare bronz-argint pelican cu fiori de flori de câmp și fructe cu pulpă albă, cu poc și fâs.
Aș băga și o poză la etichetă, dar textul este deja ilizibil – am scapat-o în glod.

Eu când am să am un fiu, când am să fiu în căutare de nume exotic (nume rar), nici într-un caz nu am să-l numesc Murat.

Fuga, fuga, fuga! Să reuşeşti cât mai mult. Fuga, fuga, fuga! Tu poţi mai mult! Să mulţumeşti clientul, să nu depăşeşti deadline-ul, să vinzi cât mai mult, să cumperi… Fuga, fuga, fuga!
Trăieşti în iluzia că realitatea asta e acea realitate pe care ţi-ai dorit-o întotdeauna. Să alergi! Să alergi! Pentru a ajunge acolo unde poţi sta.
Dar.
Cauţi escapade către lucruri care se fac încet. Să coci o pizza intr-un cuptor pe care l-ai făcut încet, să faci 5 km până la izvor după apă, încet sa repari un lucru vechi, încet să dai din vâsle pe mantia virgină a lacului, sa ştergi sâmbătă praful de pe geam, încet. Să ascuţi lama unui cuţit, încet, cu îndemânarea unui ucenic umil condus de mâna imaginară a lui Hattori. Şi să asculţi, să auzi. Să… Te regăseşti în banalităţi ce presupun meticulozitate şi implicare.
Focul arde. Focul e făcut din lemne care au crescut încet. Focul din acele lemne este magic. Magia este ascunsă. În pădure necunoscută nu te du la magician. Cu mâna goală, cu mintea nepregătită, la magician nu te du.
După toate, paradoxul existenţial oricum va dicta: Fuga, fuga, fuga!
Am impresia că trebuie să trăim mai încet.

… sau:
ВЕК ЖИВИ – ВЕК УЧИСЬ (n.a.: trăieşte-un veac – învaţă-un fleac)
Majoritatea din voi, probabil, aţi trăit dezamăgirea, deziluzia poate, când acea obraznică muscă devine o obsesie după zadarnice tentative de aplicare a instinctelor de vânătoare. Şi iată că ai prins-o (cel puţin, aşa crezi), şi parcă ai strâns destul de bine pumnul ca să o lipseşti total de şansa de a evada, pe cale aeriană… Totuşi, nu ai niciodată certitudinea că a nimerit bine între straturile dactile ca să fie lezată suficient pentru a continua lupta cu ea de la egal la egal, pe suprafaţa terestră. În majoritatea cazurilor, după relaxarea pumnului, urmează stupefacţia: sau eforturile au fost zadarnice (musca stă relaxată undeva în raza de 4 metri de la căuşul digital, contemplând aşteptarea deluzorie a fiinţei umane într-un proces lent de desfacere a falangelor), sau musca îşi ia zborul prin prima fisură dintre degetele trufaşului homo venandi.
Deci, concluzia mult așteptată, efectiv – iluminarea: musca e mult mai uşor de prins cu mâinile ude, fix în timp ce speli vasele când umărul stâng este utilizat în calitate de pista de aterizare – decolare – aterizare – decolare – aterizare…
Pentru esteţi: se poate de uns mâna cu miere: şansele organismului zburător bine identificat scad dramatic.
N.B. Această experienţă poate fi catalogată ca fiind una dintre cele mai importante descoperiri ale omenirii.
Nu mulţumiţi.

Azi Cornel va da salariile.

N.B.
Indubitabil, în prima pungă pentru Cornel erau vreo 6 kile de iepuri. Spectatorul asistă la un fel de întreceri între doi fermieri – crescători de iepuri. Cornel este zootehnicul lu’ aista. Cornel este responsabil de evaluare, cum ar veni, iar salariile la restu’ depind invers proporțional de rezultatele lu’ așiala.
Într-o frenezie palpitantă, spectatorul așteaptă cu sufletul la gură rezultatele luptei pentru întîietate între crescătoria de la Condrița și cea de la Nobil.

pungă cu calendar

2045
– Bunele, ia mai povesteşte, te rog, cum a fost la COVID?
– Ei, nepoate, nici nu vrei sa ştii…
– Nu, bunele, hai, te rog, povesteşte, măcar oleacă!
– Ei, nepoate, am trecut noi prin multe. Am trecut si prin vremurile când oamenii mergeau pe sub pământ.
– Asta cum?
– Iaca aşa! Erau un fel de transport terestru cu garnituri, ”tren” ii spuneam. Ele te duceau unde aveai nevoie, doar că erau lipite de sol. Şi ca sa urci intr-o garnitură trebuia sa mergi pe sub pământ. Mai ales iarna, era un fel de loterie: ai sa poţi ajunge pana la tren fără sa-ţi rupi gâtul pe scările de la JD sau nu.
– Bunele, da ce-i asta, JD?
– Eh… nepoate… “J” venea de la “Jos”, scările celea duceau jos. Iar “D”… “D”… acel “D” doar căpetenia oraşului se încumeta sa-l descifreze când urca şi cobora acele scări…

***

– Bade Dinu! Bade, Dinu!, Baaaade Dinu!
– Şi vrei bre!
– Împrumuta-ni , te rog, colaiderul până mâine…
– Da pentru ce?
– Ei… ţi-i jele. Eşti un jmot, bade Dinu!
– Cum îţi permiţi, mucosule! Eu COVID-ul l-am trecut, da tu ce-ai făcut în viaţa asta?!

***

– Mucosul!…
– Bunele, d-ap’ din ce trăiaţi?
– Ei, nepoate… o fost greu… O fost greu până nu ne-am învăţat a vinde culioace.
– Matale serios? Matale ai prins timpurile culioacelor? Eu am un coleg care zice ca bunelul lui are ascunse în pod două culioace, dar nu mi le-a arătat… Eu nu-l credeam! Deci ele există?!
– Eh, nepoate, pe timpul lui DonDiriDon noi strangeam multe culioace. Practic toată viaţa noastră se învîrtea în jurul acelor culioace. Nu ştiu dacă ţii minte proverbul bunicăi, Dumnezeu s-o ierte.
– Care?
– Zicea „Să n-ai o sută de prieteni, să ai un culioc”. Păi uite, am ajuns şi la vremurile când intrau băieţi în costume şi răsturnau casa cu picioarele in sus. Daca găseau culioc – era vai şi-amar de steaua celui care le ascundea.
– Păi ce se întâmpla?
– Nepoate, fără întrebări, cu tupeu şi fără scrupule te trimiteau direct la Sadova. Multa căpşună am înghiţit eu la viaţa mea, nepoate. Şi acel DonDiriDon, aprig om mai era: mânca pepenii cu mâinile goale.
– …
– …

2065
Au trecut anii, şi am realizat că nu pe toate le-am înţeles pe atunci, dar ţin minte cum mama, de sărbători, ne aşeza la masă şi ne ungea câte o felie mare de pâine cu unt, mie si bunicului, şi ne presura cate o linguriţă mai generoasa de fulgi de hrişcă pe ea.
Abia acum îmi dau seama că nu am o amintire mai caldă decât acele zile din ’45.

Colindeţ, Colindeţ!
Tăţ băieţii-s maladeţ!
Numa’ eu îs mititel,
Dă-ni şî nia un culioşel.

(folclor #viaţabatefilmul)