blogu' lu' castraveţ

De la “Blajini” nu se vine cu mâinile în buzunar. Dacă nu cu pomeni, atunci cu noutăţi. Voi trece direct la veşti, pentru că la subiectul tradiţiilor pascale nu se prea poate adăuga nimic nou (de fapt, se prea poate, după ştiri vor urma nişte scandaluri din culise).

Ştiri rutiere
Agenţia locală de presă a blogului, în urma investigaţiilor meticuloase şi consultarea surselor “grăieşte lumea” vă aduce la cunoştinţă că la intersecţia Chişinău – Bălţi – Soroca au demarat lucrările de reabilitare şi modernizare a acesteia.

Porţiunea Read the rest of this entry »

La 5 km de satul în care am apărut pe lume, a fost cândva o tabără pionerească. O tabără ca multe altele de prin spaţiul, pe atunci, sovietic. Nu ţin minte cum se numea official, toţi îi spuneau “lagăr”.
Încă nu purtam cravată de pioner, iar insigna de octombrel încă nu se aranjase de-a binelea pe cămaşă când am fost prima dată la lagăr. Ţin minte cum n-am dormit o noapte aşteptând cu nerăbdare să vină şapte dimineaţa ca să-mi pun rucsacul în spate plin cu maiouri, ciorapi, periuţă de dinţi, ştergar, săpun şi câteva tartine, să urc în autobuzul colhozului şi să merg la tabără. Totul în mine striga “vreau mai repede la tabără”. Tabăra se asocia pe atunci cu imaginile din peliculele sovietice filmate în „Artek”, cu detaşamente, cu pozne, cu pionervojatâi, cu “Zarniţa”, cu peripeţii şi cuceriri de locuri necunoscute şi la urma urmei cu marea, pe care încă n-o văzusem niciodată. Şi iată că în ziua ceea însorită de sâmbătă eu am urcat în autobuz şi m-am pornit încolo. Euforia n-a durat mult. Impresiile mele despre tabără au fost spulberate de ploaia care a început exact peste câteva ore după ce-am ajuns, fiindcă a trebuit să stăm în cabană timp de 2 zile. Malul mării era doar la 250 de kilometri depărtare, iar toate îndeletnicirile acvatice se limitau la încercatul cu degetul a celor două zeci de centimetri adâncime a pârâului Dobruşa care curgea în nemijlocita proximitate a taberei de pioneri. În aceste două zile am reuşit să mă sperii de răcnetele celor de seama mea care se speriau de fulgere, şi să prind frica pe care ne-o stârneau vlăjganii mai mari speriindu-ne noaptea când îşi fumau mucurile de ţigară pe sub geamurile noastre. Peste două zile când a apărut soarele s-au început activităţile la aer liber. Am jucat cu cei mai mari „de-a şpihonii”, ca rezultat m-am ales cu mâinile sucite şi picioarele pline de zgârieturi. Am jucat fotbal cu cei de seama mea şi m-am ales cu banca de rezervă, fiindcă nici nu puteam alerga şi nici mingi nu puteam prinde. Am făcut un pariu nu mai ştiu cu cine şi a trebuit să bat toaca cea mare făcută din disc de plug, în rezultat m-am ales cu o ocara zdravănă de la educatoare. Am mâncat mazăre fiartă, şi m-am ales cu alergie morală de la mirosul de cantină. Şi astea au durat câteva zile, în care sor-mea plângea continuu că vrea acasă, iar eu uneori nu rezistam, şi-i ţineam isonul. Cu toate acestea amintirile din tabără îmi lasă în gură un gust dulceag şi plin de parfumuri verzi. De aceea, într-una din ultimele zile ale averii, înarmat cu toată zestrea fotografică pe care o am, un stativ şi o săpunieră S5IS, m-am pornit spre satul de baştină pentru a vizita acele locuri şi a fotografia ruinele lagărului de pioneri „Ленинский путь”. Asta era să fie a doua oară când eu veneam la lagăr.

N-am făcut acolo nici o poză deoarece ajuns la faţa locului nu am găsit nici ruine, nici urme de cărămizi, nici o aluzie că aici a fost cândva o tabără şi o livadă. Chiar şi albia acelui pârău era demult astupată cu plugul. Absolut nimic. Nu că ar fi straniu gândul că ar fi avut cine să demoleze şi să taie. Mă simţeam Neo imediat după pastila roşie: nu era realitatea mea ceea ce vedeam. Realitatea mea a fost băgată în grajduri pentru porci şi calorii pentru sobă de rapizii gospodari ale noilor timpuri.
…
Nu de alta, da am cărat stativul degeaba.

Au trecut aproximativ 8 ani de când bunica a plecat în lumea celor drepţi. Şi iată că după 8 ani, nepoţii şi feciorii au sucit cheia ruginită de la uşa casei ei şi au dat buzna înăuntru ca să strice liniştea la cine ştie câte generaţii de păianjeni aciuaţi prin toate ungherele. Ideea a venit spontan: trebuia să găsim un cuptor pentru a pregăti oalele cu găluşte. Cuptorul bunicii, chiar după opt ani, funcţionează la fel de bine. Este uimitor să realizezi câte amintiri poate ascunde un loc unde nu ai mai fost demult. Read the rest of this entry »

În mahala şei nouă m-am mutat pe la 10 ani. Aşa mi-aduc aminte. Până atunci veneam des pe la bunica.

Aici e şi casa bunicii. Read the rest of this entry »

Negureni este un sat ca oricare altul, fără locuri foarte pitoreşti sau deosebite. Este o impresie pe care şi-o creează orice străin care intra acolo. Cât timp am făcut şcoala nu aveam o senzaţie specială că locuiesc acolo. Adevărata valoare o apreciezi doar după ce trece timpul, după ce nu mai vii pe acolo prea des şi după ce începi a răscoli amintirile cele mai accentuate. Acuma când intru în sat, îmi dau seama că orice colţ al lui, orice hudiţă scoate la suprafaţă amintiri. În copilărie nu am fost băiatul de gaşcă, ieşeam în drum cu puţinii prieteni care-mi erau vecini. Cu restul lumii comunicam foarte ocazional. În schimb cu acei puţini prieteni am făcut multe şi de toate.
Read the rest of this entry »