Tabăra de pioneri
La 5 km de satul în care am apărut pe lume, a fost cândva o tabără pionerească. O tabără ca multe altele de prin spaţiul, pe atunci, sovietic. Nu ţin minte cum se numea official, toţi îi spuneau “lagăr”.
Încă nu purtam cravată de pioner, iar insigna de octombrel încă nu se aranjase de-a binelea pe cămaşă când am fost prima dată la lagăr. Ţin minte cum n-am dormit o noapte aşteptând cu nerăbdare să vină şapte dimineaţa ca să-mi pun rucsacul în spate plin cu maiouri, ciorapi, periuţă de dinţi, ştergar, săpun şi câteva tartine, să urc în autobuzul colhozului şi să merg la tabără. Totul în mine striga “vreau mai repede la tabără”. Tabăra se asocia pe atunci cu imaginile din peliculele sovietice filmate în „Artek”, cu detaşamente, cu pozne, cu pionervojatâi, cu “Zarniţa”, cu peripeţii şi cuceriri de locuri necunoscute şi la urma urmei cu marea, pe care încă n-o văzusem niciodată. Şi iată că în ziua ceea însorită de sâmbătă eu am urcat în autobuz şi m-am pornit încolo. Euforia n-a durat mult. Impresiile mele despre tabără au fost spulberate de ploaia care a început exact peste câteva ore după ce-am ajuns, fiindcă a trebuit să stăm în cabană timp de 2 zile. Malul mării era doar la 250 de kilometri depărtare, iar toate îndeletnicirile acvatice se limitau la încercatul cu degetul a celor două zeci de centimetri adâncime a pârâului Dobruşa care curgea în nemijlocita proximitate a taberei de pioneri. În aceste două zile am reuşit să mă sperii de răcnetele celor de seama mea care se speriau de fulgere, şi să prind frica pe care ne-o stârneau vlăjganii mai mari speriindu-ne noaptea când îşi fumau mucurile de ţigară pe sub geamurile noastre. Peste două zile când a apărut soarele s-au început activităţile la aer liber. Am jucat cu cei mai mari „de-a şpihonii”, ca rezultat m-am ales cu mâinile sucite şi picioarele pline de zgârieturi. Am jucat fotbal cu cei de seama mea şi m-am ales cu banca de rezervă, fiindcă nici nu puteam alerga şi nici mingi nu puteam prinde. Am făcut un pariu nu mai ştiu cu cine şi a trebuit să bat toaca cea mare făcută din disc de plug, în rezultat m-am ales cu o ocara zdravănă de la educatoare. Am mâncat mazăre fiartă, şi m-am ales cu alergie morală de la mirosul de cantină. Şi astea au durat câteva zile, în care sor-mea plângea continuu că vrea acasă, iar eu uneori nu rezistam, şi-i ţineam isonul. Cu toate acestea amintirile din tabără îmi lasă în gură un gust dulceag şi plin de parfumuri verzi. De aceea, într-una din ultimele zile ale averii, înarmat cu toată zestrea fotografică pe care o am, un stativ şi o săpunieră S5IS, m-am pornit spre satul de baştină pentru a vizita acele locuri şi a fotografia ruinele lagărului de pioneri „Ленинский путь”. Asta era să fie a doua oară când eu veneam la lagăr.
N-am făcut acolo nici o poză deoarece ajuns la faţa locului nu am găsit nici ruine, nici urme de cărămizi, nici o aluzie că aici a fost cândva o tabără şi o livadă. Chiar şi albia acelui pârău era demult astupată cu plugul. Absolut nimic. Nu că ar fi straniu gândul că ar fi avut cine să demoleze şi să taie. Mă simţeam Neo imediat după pastila roşie: nu era realitatea mea ceea ce vedeam. Realitatea mea a fost băgată în grajduri pentru porci şi calorii pentru sobă de rapizii gospodari ale noilor timpuri.
…
Nu de alta, da am cărat stativul degeaba.
eu la peresecina am fost 🙂
m-au dus, ca eu nu vroiam 🙂
da atunci cand voiam .. dam eram prea mare 😀
Paul Hodorogea
26 Oct 10 at 11:31
A doua zi nu vroiam nici eu. Peste 3 ani tare vroiam, da nu mai aveam unde merge: eua m fost din ultima generatie de pioneri:)
kirpi4
26 Oct 10 at 11:40
ap prins “lagărul” din satul meu cînd eram copil, ne duceam cu detaşamente şi ne jucad “de-a armata” în clădirile ruinate…cel puţin aveau acoperiş, acum a rămas numai temeliile…se mai duce lumea şi face picnicuri acolo
Maestro
26 Oct 10 at 13:37
Daca te-i saturat sa faci poze cu o săpunieră S5IS, apoi iti propun un aparat Nikon D40x, cu toate acareturile necesare 🙂
Vitalie zis Motanu
26 Oct 10 at 15:22