blogu' lu' castraveţ

Πρωτοβουλία, τολμη, υποστηριξη
După cum şi-a fixat drept scop primordial pentru această vară, detaşamentul “Cioroiul”, în componenţă redusă, după lupte crâncene cu braşoavele fondate şi nefondate ale meteorologilor şi ale celor care-i asigură în mod legal sursa materială de existenţă, pionerii au pornit pe un drum bine prestabilit încă din momentul uscării ultimului fulg de nea pe prima frunză de ghiocel.

Câteva minute după ce a pornit trenul Chişinău – Odesa, un pioner a aflat tragica veste precum că alt pioner a trimis într-o călătorie acvatico-şerodrumincă printr-o banală apăsare de pedală, un accesoriu aproape indispensabil din arsenalul pioneresc. R.I.P. accesoriu pioneresc. Nişte gânduri nostalgice au început să-l frământe iar celui ce a făcut păcatul i-a întors spatele pentru tot restul călătoriei, îndeletnicindu-se cu un joc de manipulare cartografică întitulat „belot”, cu restul pionerilor – posesori ai unei conştiinţe curate. Read the rest of this entry »

La 5 km de satul în care am apărut pe lume, a fost cândva o tabără pionerească. O tabără ca multe altele de prin spaţiul, pe atunci, sovietic. Nu ţin minte cum se numea official, toţi îi spuneau “lagăr”.
Încă nu purtam cravată de pioner, iar insigna de octombrel încă nu se aranjase de-a binelea pe cămaşă când am fost prima dată la lagăr. Ţin minte cum n-am dormit o noapte aşteptând cu nerăbdare să vină şapte dimineaţa ca să-mi pun rucsacul în spate plin cu maiouri, ciorapi, periuţă de dinţi, ştergar, săpun şi câteva tartine, să urc în autobuzul colhozului şi să merg la tabără. Totul în mine striga “vreau mai repede la tabără”. Tabăra se asocia pe atunci cu imaginile din peliculele sovietice filmate în „Artek”, cu detaşamente, cu pozne, cu pionervojatâi, cu “Zarniţa”, cu peripeţii şi cuceriri de locuri necunoscute şi la urma urmei cu marea, pe care încă n-o văzusem niciodată. Şi iată că în ziua ceea însorită de sâmbătă eu am urcat în autobuz şi m-am pornit încolo. Euforia n-a durat mult. Impresiile mele despre tabără au fost spulberate de ploaia care a început exact peste câteva ore după ce-am ajuns, fiindcă a trebuit să stăm în cabană timp de 2 zile. Malul mării era doar la 250 de kilometri depărtare, iar toate îndeletnicirile acvatice se limitau la încercatul cu degetul a celor două zeci de centimetri adâncime a pârâului Dobruşa care curgea în nemijlocita proximitate a taberei de pioneri. În aceste două zile am reuşit să mă sperii de răcnetele celor de seama mea care se speriau de fulgere, şi să prind frica pe care ne-o stârneau vlăjganii mai mari speriindu-ne noaptea când îşi fumau mucurile de ţigară pe sub geamurile noastre. Peste două zile când a apărut soarele s-au început activităţile la aer liber. Am jucat cu cei mai mari „de-a şpihonii”, ca rezultat m-am ales cu mâinile sucite şi picioarele pline de zgârieturi. Am jucat fotbal cu cei de seama mea şi m-am ales cu banca de rezervă, fiindcă nici nu puteam alerga şi nici mingi nu puteam prinde. Am făcut un pariu nu mai ştiu cu cine şi a trebuit să bat toaca cea mare făcută din disc de plug, în rezultat m-am ales cu o ocara zdravănă de la educatoare. Am mâncat mazăre fiartă, şi m-am ales cu alergie morală de la mirosul de cantină. Şi astea au durat câteva zile, în care sor-mea plângea continuu că vrea acasă, iar eu uneori nu rezistam, şi-i ţineam isonul. Cu toate acestea amintirile din tabără îmi lasă în gură un gust dulceag şi plin de parfumuri verzi. De aceea, într-una din ultimele zile ale averii, înarmat cu toată zestrea fotografică pe care o am, un stativ şi o săpunieră S5IS, m-am pornit spre satul de baştină pentru a vizita acele locuri şi a fotografia ruinele lagărului de pioneri „Ленинский путь”. Asta era să fie a doua oară când eu veneam la lagăr.

N-am făcut acolo nici o poză deoarece ajuns la faţa locului nu am găsit nici ruine, nici urme de cărămizi, nici o aluzie că aici a fost cândva o tabără şi o livadă. Chiar şi albia acelui pârău era demult astupată cu plugul. Absolut nimic. Nu că ar fi straniu gândul că ar fi avut cine să demoleze şi să taie. Mă simţeam Neo imediat după pastila roşie: nu era realitatea mea ceea ce vedeam. Realitatea mea a fost băgată în grajduri pentru porci şi calorii pentru sobă de rapizii gospodari ale noilor timpuri.
…
Nu de alta, da am cărat stativul degeaba.

Demult, foarte demult, un grup de tineri cu iniţiativă şi atitudine spirituală faţă de tot ce ne oferă mama natură, s-au pricopsit cu corturi şi rucsacuri, începând astfel lungi şi verzi călătorii pe dealurile, văgăunile şi frumoasele maluri ale minunatului spaţiu terestru situat între Nistru şi Prut. Ulterior, aceşti bravi luptători pentru un mod sănătos de viaţă (porecliţi de autor în nenumărate rânduri pioneri), au dat jos rucsacurile ca să miroase sărea mării negre pe malurile acesteia atât dincolo de Nistru, cât şi dincolo de Prut. Dat fiind faptul că acest grup în majoritatea cazurilor avea aceeaşi componenţă, a apărut tendinţa de a-l identifica printr-un statut şi denumire. Astfel a apărut Otreadul Burevesnic sau, altfel – Detaşamentul „Burevesnic”. O denumire deloc nouă, ba mai mult – un plagiat. Cu timpul detaşamentul a simţit necesitatea de a scăpa de acest clişeu şi a început să caute o denumire adecvată. În paralel, pentru evitarea unor situaţii conflictuale în detaşament şi pentru optimizarea activităţilor de rutină, a fost modelată o schiţă de regulament pentru acesta, care până la stabilirea unui nume final, a fost numit Regulamentul Detaşamentului X:

Un moment foarte important pentru organizarea dislocărilor este lista de cumpărături, preconizată pentru trei zile de dislocare. Cantitatea de alimente se calculează automat în dependenţă de componenţa meniului şi numărul de persoane prezente la dislocare. Lista reprezintă un tabel excel dotat cu tot felul de filtre, categoriii de achiziţie şi este menită să calculeze masa totală de alimente spre transportare, locul de achiziţie şi bugetul pentru întreg detaşamentul.

şi în calitate de exemplu, un filtru pentru lista de mai sus – masa totală de alimente în kg ce trebuie achiziţionată de la market.

Deoarece componenţa detaşamentului deocamdată este intuitivă, neformală, versiunea finală a acestuia deocamdată nu este pusă la punct. Urmează să se decidă dreptul la viaţă a conceptului, ulterior deciziile cu privire la statutul detaşamentului, respectiv cizelarea şi aprobarea definitivă a regulamentului de către toţi membrii acestuia. În ceea ce priveşte numele detaşamentului, Pavel a propus o variantă mai mult sau mai puţin adecvată: Detaşamentul „Şioroiul”. Denumirea este cât se poate de sugestivă şi vine dintr-o istorie reală. Dacă cineva din membri sau altcineva din afară are idei, sugestii, poftim, nu ezitaţi, propuneţi. Până la noi întâlniri.

P.S. Cei interesaţi de activitatea grupului de pioneri pot vizita posturile din categoria rucsac.