blogu' lu' castraveţ

Pita4ok întinse cat reuşi de tare buza superioară peste dinţii de sus, introduse încet degetul mic in unul din cele doua orificii nazale după care începu să scobească ferm şi în acelaşi timp atent, depunerile murale ale acestuia, trădând pe chip în timpul acestui proces o grimasa extatica. Îl scoase subit şi debită zgomotos un jet de aer prin nara cu pricina. Cea ce reuşi sa scoată, mototoli intre degete: cel mare si vecinul acestuia, ale mâinii drepte. Procedura fu repetată de câteva ori. Cu fiecare estragere, depunerile erau tot mai lichefiate şi mai dificil de excavat, din cauza elasticităţii şi vâscozităţii materialului. După ce două tentative consecutive eşuară, Pita4ok înţelese ca a atins limita acceptabilă a randamentului de extragere, de aceea începu să privească atent buricul degetului arătător cercetând meticulos obiectul stereometric ce se găsea acolo. Era o formaţiune organică de dimensiuni sferice, emanând în spectrul vizibil culoarea #887A63. Tentaţia de a-i cunoaşte şi celelalte proprietăţi organoleptice sporea cu fiecare secundă. Când distanţa dintre deget şi limbă deveni critică, se opri şi nu se mai încumetă să continue. Simţea o pereche de ochi străini pe ceafă. Mai ales că pauza pe care o făcuse Winnie i se păru suspectă.
– Şi faşi blea?!
– Nică, murmură Pita4ok speriat, cu jumătate de glas.
– Tu ai înţeles şi ţ-am spus eu până amu?
– Da! Da!… parcă Da! Strigă Pita4ok vesel, cu mâinile la spate, după ce reuşi pripit să dea o sfârlă sprintenă biluţei vineţii adunate cu mută sârguinţă.
– Ian repetă.
– Apu tu ai zîs că tu ai să şii anul ista şel mai principal, şel mai important şi şel mai deştept din tătă poiana de lângă lac.
– Nu eu, da tu blea! Tu blea, ai înţăles? Tu trebuie, suca, să spui la tăţ ce eu îs aşa. Că Ia îi prost, că Cristofer Robin îi străin, că Buhna îi somnoroasă, că Tigra-i lacom şi aşa mai departe. Numa eu, eu numa trebu să şiu, şi tu numadecât trebu să spui că tu vrei ca eu să şiu aşela, eu! Ai înţăles?
– Bun! confirmă Pita4ok zglobiu. Aroma sărată şi caldă a roticelei #887A63 pe care parcă a şi atins-o cu vârful limbii adineauri, continua să-i umple gura cu salivă. Degetul cel mic al mânii stângi se ridică maşinal spre nara dreaptă.

Deci, e primăvară, a venit toamna, numărăm bobocii. Patru ani în urmă au fost puse la clocit ouăle. Acum, dacă stai să vezi, numărătoarea nu durează mult pentru că, dacă o ei aşa, nici n-ai ce să numeri, pentru că şi aşa, din ochi, se vede că-s toţi.

Capitala timp de 4 ani s-a tras schimbat la faţă. Condiţiile au fost create – mii de mămici au astăzi fericita posibilitate să-şi plimbe odraslele prin pitoreasca Vale a Morilor, unde taţii îi învaţă să arunce şotios pietricele pe oglinda liniştită a lacului. Mulţumim investitorilor! Au început să răsară edificii menite să mângâie sufletele tinere la suflet şi defavorizate la buzunar, nu-i mare pagubă dacă tocmai la sfârşitul mandatului, pentru că trebuie să existe o premisă pentru prelungirea acestuia. Mătuşa Clava s-a luat în mâini şi din 5 pensii şi-a cumpărat un contor – acum ea poate sta liniştită, va achita strict cât consumă fără să ocărască noaptea prin somn reţeaua şi pierderile acesteia. Grădiniţele şi şcolile şi-au cumpărat încă mai multe termoplonjoare, de aceea că, şi vară, şi iarnă, trebuie să aibă apă caldă la timp. Studenţii au cămine mai curate, în căminele lor au apărut maşini de spălat automat, duşuri şi săli de lectură. S-a terminat cu ambuteiajele, s-a terminat cu trotuarele aglomerate, in parcările subterane amenajate în acest scop nu mai există nici un pericol. Nici noaptea, nici ziua. Pentru că poliţiştii nu mai sunt ocupaţi cu restituirea numerelor de înmatriculare în schimbul unui ban muncit cinstit. La uzina „Alfa” a fost tăiată panglica roşie, şi de acolo, spre mătuşa Clava, a plecat primul televizor ultimul răcnet, pe şoseaua proaspăt asfaltată – ultima plină de gropi rămasă în întregul oraş. La Munceşti şi la Botanica casele au devenit mai moderne, toată lumea şi-a tras termopane pentru că nu mai putea suporta zgomotul noii fabrici de prelucrare a deşeurilor. Facturile pentru lumină nu mai sunt atât de mari, pentru că oamenii primesc lumina prin geam, de la noile becuri ale felinarelor stradale. Străzile au devenit tot mai curate, urnele veghează nenumărate la orice colţ al oraşului, boschetarii nu mai răstoarnă tomberoanele pentru că au prânzul la timp, în azilurile amenajate după toate normele europene. La fel şi câinii, care beneficiază astăzi de vaccinare şi sterilizare gratuită pentru a putea să se bucure de noua lor familie din azil, sau din casele oamenilor dornici să-i adopte. La Poşta Veche nu mai este atât de periculos, chiar noaptea e ca ziua: iluminare uniformă şi transport public disponibil la orice oră.
Nu au rămas în urmă nici suburbiile: transportul public de ultimă generaţie circulă strict după orar spre Bubuieci, pe asfaltul pus luna trecută, unde mătuşa Clava merge în fiecare sâmbătă să-şi vadă nepoţii. Şoferii de autobuz au devenit mai amabili, dojenind părinteşte pe pasagerii care-i întind bancnote în loc de bilete, făcându-i să se întoarcă la casele peronului unde doamnele de la ghişeu le zâmbesc duios şi le urează drum bun oferindu-le biletele şi restul. Oraşul nu mai este atât de aglomerat, suburbiile au devenit mai vii, oamenilor le este bine şi acolo, beneficiind de gaz, canalizare şi locuri de muncă.

Da, bobocii îs toţi. La incubator e mare zarvă. Degrabă începe o altă numărătoare. Aş vrea eu să pot participa la alegerea celuia care va avea grijă de un alt coş de ouă încă patru ani de zile. În acest sens, cine-mi face şi mie o propiscă?

Parc. Noapte. Pe o bancă îndepartată, sub un felinar beteag stau vreo 5 tineri, moderat consumă alcool, şi cantă ceva liniştit la ghitară. Pe toată întinderea parcului doar ei se aud. La un moment dat, de undeva din alt capăt al parcului, se auzi un răcnet. Cazură câteva funze.
– Ajiutoooor!
Speriaţi, prietenii noştri se opriră din cântat.
– Ajiutori! Eu an uşis un om! Ajiutoori! Ajiutori-Ajiutori! A Jiu Tori!
– Mă duc să văd ce s-a întâmplat, zice unul din cei 5, mai curajos.
Se ridică de pe bancă şi porni agitat în direcţia răcnetului.
Trec 5 minute. Prietenul nu-i. Trec 10 minute. Nu-i. Trec 20 de minute. Nimic.
Din aceeaşi direcţie se auzi aceeaşi voce:
– Ajiutori! Ajiutori! Eu an mai uşis unu!