blogu' lu' castraveţ

Anume acesta era de obicei textul cu care întâlnea un sat sau un raion un oaspete, fluturând într-o manieră ospitalieră cu poalele prosopului din beton armat de sub mămăliga unei statui jerpelite cu chip de colhozniţă, sau la figurat – orice structură cu pretenţii de edificiu arhitectural, de pe vremurile sovieturilor. Timpul trece, prosoapele s-au transformat în nisip sau in pietre de temelie pentru încă un sarai al unui fost preşedinte de colhoz, unui fost primar, sau unui fost brigadir mai gospodar. Textul apare pe alte edificii, pe stâlpi, pe pereţii fostelor clădiri ale brutăriilor de lângă şosea, pe berezent întins peste magistrală sau pe aracal lipit cu dragoste pe frontonul benzinăriilor de la marginea satului. Oamenii au rămas la fel de ospitalieri când e vorba de întâmpinat un oaspete. Şi nu numai lozinca a rămas neschimbată. Deci ce vede un străin care calcă tărâmul strugurelui de poamă, ce neapărat o să bucure ochiul unui oaspete proaspăt coborât din autocar păşind cu 3 metri dincoace de linia de frontieră, ce-o să vadă un neamţ care a mers 6 ore cu maşina în primul rând când o să se vadă în ţară noastră independentă şi europeană, care uşi o să i se deschidă în faţă cu braţele larg deschise şi surprinzător să-i spulbere orice dubii cu referire la amplasarea sa anatomico-geografică pe corpul rotund al globului albastru?

În imagini aveţi o porţiune mai dosită a Postului vamal Tudora cu condiţii de nivel european.

Evident, bucură faptul că în planul de integrare europeană a rămas cu un punct mai puţin de realizat (şi asta încă din 2008). Concluziile, bănuiesc eu, trebuie să fie şi individuale, nu doar sub forma unui bolohan aruncat ograda gospodarilor ţării.

Deci m-am cazat.

In prima zi Piterul mi-a aratat trei chestii esentiale, anume pentru această seara: Аврора,

minimarketul “Полушка” si puzderia de şantere de construcţii din tot orașul. Am cutreierat o bucată bună de oraş ca să găsim un Exchange, ca până la urmă să aflăm că pe tot teritoriul Rusiei funcţionează o lege care interzice schimbarea valutei în afara băncilor. Aşa că ne-am amăgit foamea (păcat să zic că setea nu) frăţeşte toţi într-o cameră de hotel, cu tot ce ne-a pus la dispoziţie “Полушка”. Într-un târziu am mâncat (cei de pe nava ruseasca nu prea ne-au hrănit, spre deosebire de Air Moldova, care ne-au alimentat destul de OK), si nici oboseala, nici foamea nu pot sa-mi scoată din minte albastrul ireal al cerului văzut din interior. Aici trebuie să menţionez că din obiectele care ar fi prins bine în hotel, în condiţiile date, cu siguranţă sunt un termoplonjor şi un cuţit.

Fiecare zi era aproape la fel, cu excepţia ultimei.
Dimineaţa, fie mergeam sa luăm dejunul, fie mergeam la ore – întotdeauna ne întâlneau bucuroşi tanti Liza şi Dimulică.

În fiecare dimineaţă intram sub cozorocul sticluit al business centrului în care se aflau partenerii noştri.

De la 9:00 pană la 19:00 (pentru că mai târziu era întuneric deja, şi nu prea aveai cum) prin geamurile clasei vedeam una şi aceeaşi imagine.

În pauză vedeam doar bucătăria unde luam prânzul şi ne alimentam cu regularitate cu cafea din aparat. În afară de bucătărie vedeam coridorul.

Seara ne întorceam sleiţi şi flămânzi. La recepţie răbdător ne întâlneau vechile cunoştinţe.

Se cădea să nu uitam să cerem de la domnişoara de la recepţie parola pentru WiFi. Deşi am reuşit la timp în fiecare zi, n-am utilizat-o decât odată.
În cameră ne aşteptau cadourile:

Uneori am impresia ca am fost mai mult in aeroport decât in Sankt Petersburg. Bine, am reuşit în una din zile să beau o bere cu un coleg de la o altă companie cu care conlucrasem câţiva ani în urmă.

într-o berărie destul de reprezentativă.

Şi încă o bere în ultima zi.

Restul a fost multa muncă, plăcut obositoare şi foarte interesantă. Cam aşa au zburat toate zilele.

La urmă, după ce a netezit imaginar motoraşul de peste geam urându-i sănătate veşnică şi drum bun spre casă, pionerul s-a cufundat într-un somn adânc.