blogu' lu' castraveţ

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi – nu s-ar povesti. Da o fost. Dumnezău îi martor. Era o dată e: şleapca şi stăpâna ei. Şleapca era roşie da stăpâna – cum o dat Dumnezău. Şi într-o zi mă-sa o făut plăcinte. Şi i-o spus: du-te la bunica şi du-i-le. Că e tot îi om. Şi e ş-o pus şleapca şi s-o dus. Păduri întunecate, dealuri nalte. Şi cum mergea Scufiţa Roşie prin pădure, fluturând poalele şlepcii de aceeaşi culoare în bătaia vântului de miazăzi, căutând cu monopodul ei preferat dedesubturile tufişurilor de mânătărci, mure şi fagi, căscând gura după fluturi rătăciţi şi rândunele singuratice care n-aduc primăvara, aruncând cu nuci în veveriţe, fără să uite în acelaşi timp să sară de pe un picior pe altul in timp ce fredona cântecul “lea-lea-lea”, în cale îi ieşi lupul. Sur şi negru şi supărat. El hotărî s-o ia prin surprindere:
– Luând în consideraţie aceste timpuri deloc uşoare, când toate vieţuitoarele pădurii se află într-o criză ideologică aprigă, nu pot să nu remarc faptul că dumneata, ignorând toate valorile şi principiile pentru care luptăm noi cu toţii pentru a atinge acel scop primar de pădure pe care-l cunoaştem cu toţii, îndrăzneşti să pui sub un cumplit semn de interogaţie atitudinea pe care suntem obligaţi s-o respectăm în acest sens?
Scufiţa roşie nu era de azi. Ea îi răspunse prompt şi ablomitor:
– Eu mă duc la mâca. Întrebări?
– Dumneata probabil nu înţelegi necesitatea unei stabilităţi pe termen mediu şi faptul că trebuie să respectăm nişte principii şi reguli, care în ultima vreme tot mai des încep a fi violate, lesne aducând drept exemplu repetatele încălcări de neutralitate din patrea controversaţilor intruşi despre care atât de des în ultimul timp practică să se vehiculeze prin poiene, ceea ce nu este imperativ pentru pădurea noastră. De aceea continuu să discut cu toată lumea şi să scindez întreaga societate cu referinţă la ceea ce reprezintă zilele ce s-au scurs recent şi impactul acestora asupra intereselor tactice şi pragmatice în ceea ce priveşte nu propriile avantaje ci interesele bine calculate ale întregului socium silvic.
Cum am mai spus, ea deloc nu era de ieri:
– Paca.
Scufiţa Roşi s-o dus, mâca ii în ziua aceea o mâncat plăşinte, lupu o mâncat ceea ce-o lăsat un cerb dăunăzi sub un copac putrezit şi puturos de la alte animale care s-au deprins des pe acolo să treacă. Şi a rămas el sur şi negru şi supărat şi prost.

P.S. Din cauza unor aberaţii cromatice neprevăzute, foarte probabil că şleapca avea o culoarea mai apropiată de pădure.

Nu-i secret pentru nimeni că fiecare din noi este antrenat într-un proces continuu de schimbare: atât pe plan material, cât şi pe plan nematerial. Nu, nu despre plan şi senzaţia de schimbare cauzată de acesta este vorba. În acest post este vorba de umor, cât n-ar fi de surprinzător. În particular, despre bancuri. Când am înţeles eu noţiunea, erau la modă bancurile despre lup şi iepure şi despre Peticaşvasilivanci (faptul că ăştia-s două personaje diferite l-am înţeles nu de-odată). Eu vă zic amuş câteva din primele bancuri (stilul şi vocabularul sunt lăsate aproape intacte) pe care le-am auzit eu mulţi ani în urmă, pe urmă e rândul vostru. Eu numa când mă gândesc la ele, mi se face pleata măciucă:

1. Lupul ş-o cumpărat motoţîclă cu calească. Şi cum se cătăia el prin pădure îl vede pe iepure.
– Ei, Volc, spoate ş eu s mă cătăi cu tine în calească.
– Da, s poate. Sui.
Merg ei, merg. La un moment dat văd un sarai. Da la lup nu lucra tormozul. Şi ei au intrat în serai cu tot cu motoţîclă. Iepurle o dovdit ş-o sărit, da lulu nu.
După ce s-o tamponit în serai, iepurele întreabă:
– Ei, Volc tî gde?
– Ia zdesi v sarae, zubî sabiraiu.

2. Peticaşivasilivanci fuge de nemţi. Văd o casă şi intră acolo şi se ascund în cuptior. Vin nemţii şi aprind focul. În casă se face cald şi nemţii zic:
– Gud, gud.
Da peticaşvasilivanci spune:
– Gud gud, mne iaiţa jgut.

Ian amu voi spuneţi, care o fost primele bancuri?

După o săptămână de concediu completată imediat cu o zi de 8 martie (folosindu-mă de moment, transmit un salut călduros de pe lumea asta pe lumea şeilaltă pentru Clara Zetkin şi evident pentru Rosa Luxemburg), este o plăcere de nedescris să ieşi marţi la lucru, când în birou eşti numai tu şi încă vreo doi iar restul 60% din colectiv taman de ieri îs în concediu. Instinctele o ţin una şi bună „ţine-te în mâini” pe când omul jiu din tine strigă în gura mare „m-an zaibit !!!”. Demult n-o strigat omul din mine aşe. Şi nu i-o rămas omului din mine altceva decât să scrie şeva încă 30 minute, că de altşevai puteri nu i-o mai rămas.

Ş E V A