blogu' lu' castraveţ

Dimineaţa de 4 ianuarie, când efectiv trebuia să plecăm spre destinaţie, a început foarte neaşteptat cu seara de 3 ianuarie, când, pe la 23:00 au bătut la uşă un pionier pe nume Nelu şi alt pionier pe nume Costic. Am deschis, au intrat, am mers la bucătărie, am scos cocoşelul fermecat, au scos punguţa fermecata. Am stat, am râs. S-au dus. Pe la 2:10. M-am culcat. Am simulat un somn. L-am desimulat pe la 3:00. Duş. Cafea. Ţigară. Bagaju’ în cârcă. Maşină. Drum. Vamă. Red Bull. Drum.

Am ajuns la Vatra Dornei exact la 12:00. Am fost cazaţi în Hotelul Calimani***.
Esenţa tradiţiilor nu s-a lăsat mult aşteptată, deoarece, obosiţi şi îngheţaţi, trebuiam toţi încălziţi. Şi cum toţi n-am venit cu mâinile goale, am aşternut frumos un prosop alb, pe-o masă cafenie şi am pus pe el felurite-feluri de bunătăţuri lichide şi solide. Mai mult lichide, cred eu, decât solide: jin din primul poloboc de anul ista, rachiu de poamă înnobilat cu vişinată din copacul şel din fundul grădinii, perţovcă de 10 ani de la haholi şi alte feluri de zacuscă.

După ce am realizat fericiţi că am ajuns acolo unde ne-am pornit, ne-am gândit că n-ar fi rău să ne desfacem bagajele. Nu şi am despachetat noi bagajele, nu şi am băut noi cafeaua… bine, da cu sania şini ar să se dee? Şini, şini… Noi kaneshna.

Lângă pârtie, pe un acoperiş se plimba o mâţă neagră.

Ne-am dat noi cu sania. Toţi. Puţin, în schimb bine.
Andrei îl convingea pe un frate român că neapărat tre să se bată pentru a clarifica de ce s-au ciocnit cu sania, da eu convingeam sania s-o ia pe lânga dâmbul cel mare. Nici sania nici fratele român nu s-au lăsat până la urmă convinşi. În rezultat Andrei s-a ales cu o insatisfacţie morală da eu cu una fizică: un bec violet foarte frumos – care ulterior avea să menţină o alergie persistentă faţă de pârtia de săniuş.

Ziua a luat sfârşit cu un somn lung şi adânc întrerupt la mijloc de cina de seară şi-o bere.