blogu' lu' castraveţ

[K] – Way, di şi plînji?
[B] – Ni-i trist…
[K] – Da di şi ţ-îi trist?
[B] – Eu nu-s frumos şi familia mea tot nu-ni plaşi…
[K] – Cum aşa?
[B] – Iaca şa! Eu ma uit la alţii dinmprejiur şi tăţ au familie frumoasă şi arată frumos, da eu parcă-s de la internat: şi familie ca la tăţ şi-s îmbracat ca şeilalţ câteva sute de mii. Eu vreu redizain şi nume mai scurt.
[K] – Bini, bini, iaca cum numa treşim de cOncurs, îţi faşim şi redizain şi-ţi schimbam şi numele de familie pe unu mai scurt… Numa nu plânje, cap n-ar s te prinească la concurs.

Acesta a fost sun scurt dialog între kirpi4 şi blogul lui.

Aş vrea acum să stau undeva la ţară, în faţa unui beci, sub lumina unui bec slab aşezat pe un scăunel de lemn la o masă de lemn. Deasupra capului printre frunzele dese de vie să bată o lună plină, să miroase a vară şi să ţuruie greierii. Pe masă să stea o bucată mare de pâine de casă, o farfurie de caş proaspăt, nişte cozi de ceapă verde, vre-o câteva roşii tăiate felii, o solniţă cu sare un ulcior mare de vin, vre-o trei căni de lut şi câte un prieten bun în spatele lor. Şi să stăm aşa ore întregi, să vorbim despre lucruri mărunte şi vesele. Şi din când în când să mai hămăie un câine şi la poartă să mai apară un prieten bun şi vechi pe care nu l-am văzut demult, şi noi, cei de la masă să-l chemăm gălăgioşi înăuntru. Şi iar să stăm, să vorbim, mult, despre lucruri mărunte şi vesele.

Way drujilor, voi pe mini mă auziţi?

Când eram mici, mama şi bunica ne tot băgau în cap diferite învăţături legate de superstiţii, sau cum le mai spuneau ele – semne. Şi acele adevăruri rămân valabile pentru mult timp, uneori chiar le uiţi. Culmea este că ţi le aduci aminte peste ani de zile când subconştientul, ca reacţie la o situaţie sau alta, scoate din sunduc tâlcul ascuns acolo. Şi instinctiv vrei să le spui, dar imediat îţi dai seama că prisma raţionalului le pune pe poliţă la compartimentul „poveşti”. Adun aici o colecţie de „poveşti”, superstiţii negative şi pozitive sau semne bune şi semne rele, spuneţi-le cum doriţi. Paralel căutăm în ele boaba de adevăr.

– Nu băga cuţitul în gură că ai să-ţi strici dinţii
Curios lucru, dar la vârsta ceea erai mai predispus să crezi asta decât să accepţi probabilitatea sporită că îţi vei tăia limba sau buzele. Abia odată cu lecţiile de chimie realizezi că cuţitul, lingura şi furculiţa sunt făcute practic din acelaşi material.

– Nu te aşeza în colţul mese că nu te vei însura.
Caut logica şi n-o văd. Întotdeauna se găsea cineva căsătorit care se oferea să stea la colţ pentru a oferi odraslei un viitor în cuplu. Această superstiţie lucrează şi azi: eu am stat de multe ori la colţ şi e foarte adevărat că nu m-am însurat.

– Dacă verşi sarea pe masă – o să fie ceartă. Interesant, da chestia asta se zicea numai după ce sarea era vărsată. Da eu nu ştiu familie când măcar o dată la două zile un părinte nu ceartă un copil. Iar când aştepţi o ceartă, automat devii cel mai cuminte copil din lume. La mine aşa lucra.

– Dacă se strica un vas, se zicea că se duce un rău din casă.

– Când cădea o lingură, un cuţit sau o furculiţă de pe masă, trebuia să vie cineva flămând.

– Pentru chestia cu mâncatul palmei drepte şi palmei stângi explicaţie n-am găsit. Cert e faptul că aproape în fiecare zi dai mâna cu cineva iar să aştepţi bani e o ocupaţie foarte sănătoasă.

– Una ruptă de tot. Când ne durea capul, avem ameţeli, căscam şi ne era somn, variantele posibile erau: sau ne-a tras curentul, sau am fost deocheat. Şi mai întotdeauna femeile dinastiei optau pentru varianta a doua. Se vede că lucra instinctul de supravieţuire: trebuie neutralizată cea mai periculoasă variantă. Dar se neutraliza ea foarte simplu: faci pisi în palme şi ei frumos şi te speli pe faţă. Principalul e că nu trebuie să dormi. Altfel e pericol. Straşnic.

– Tare mă mai temeam să nu cânte vreo bufniţă pe casă. Se zicea că dacă se întâmplă – o să moară cineva în casă. De câte ori a cântat – n-a murit nimeni. De câte ori a murit, n-a cântat niciodată.

– Dacă îţi iese o noiţă pe unghie înseamnă că o să te înnoieşti cu ceva. Oare nu cumva strămoşii noştri ştiau ce-i aia “gândire pozitivă”, iar noiţele şi orice chestii care duceau spre o realizare nu erau decât pretexte, ca să nu apară lucrurile noi şi bune pe loc gol?

Interesante erau semnele estea, ele lucrau anume atunci cât le observai. Adică ele puteau să apară fără să le observi, şi nu se întâmpla nimic.

Bunica mea a fost un om care multe a tras la veacul ei, inclusiv a fost deportată în Siberia, iar maică mea a fost născută acolo. Păi iată că bunica la 80 de ani avea o memorie fenomenală: ţinea minte chiar şi poeziile învăţate la şcoală. Maică mea era destul de open-minded, doar că nu vroia să se pună în poară cu lumea din jur. Nu-i încurcau ei să trăiască unele „adevăruri” sociale. Pornind de la toate astea, mi-i interesant acum, cam câtă valoare de adevăr băgau şi bunică-mea şi maică-mea în toate aceste superstiţii.

Erau multe alte superstiţii: cu mâţi negre, cu lilieci, cu cioroi, cu rândunici, cu oglinzi, şi cu multe altele. Acestea erau auzite la cei de seama mea, şi erau mult mai straşnice.

Încerc să înţeleg cum anume, şi nu-mi reuşeşte, dar sunt aproape sigur ca fără toate aceste semne bune şi semne rele am fi crescut altfel, mai fără suflet… am fi devenit mai altfel…

Pe voi cu ce poveşti vă creşteau şi vă păzeau mamele şi bunicile?

Oameni buni, băieţi şi fete, blogheri şi blogheriţe! În această zi solemnă, 23 februarie 2010, pensionarii, comuniştii şi veteranii de război sărbătoresc ziua apărătorilor patriei lor (a Rusiei) iar blogherii şi blogurile lor sărbătoresc începutul perioadei de votare pentru concursul anual de bloguri Blogovăţ 2010 (confeti şi strochi de şampanie). Aşa că, dacă doriţi să binevoiţi, dacă vă place acest blog, poftim pojalusta votaţi-l, apăsând pe banerul de mai jos, după care mai apăsaţi o dată pe butonul Votează:

Votarea va avea loc până la 8 martie 2010. Vă mulţumim pentru atenţie. Poftim, mai intraţi.

În acest blog în ultima vreme au început să apară mai des posturi la categoria „Ni-a mânca”, şi după cum se observă, lumea îşi face impresia că acesta este în totalitate meritul unei singure persoane. Oameni buni, nu vreau să vă mint şi nu vreau să vă faceţi impresii deşarte: majoritatea posturilor scrise la categoria menţionată mai sus, apar la lumina zilei virtuale datorită a doi autori. Primului în majoritatea cazurilor îi aparţine reţeta (sau dacă nu, numai el ştie sursa), lui îi aparţine instrumentul de mirosit, de gustat, lui îi aparţine amestecatul în vase şi instinctul de dozare, de aceea o să-l numim Bucătar-şef. Cel de-al doilea coautor foarte rar se apucă să facă ceva de unul singur (deşi au fost cazuri: el poate să facă un borş bun, o uha bună de peşte dar în bucătăria italiană deocamdată nu se prea pricepe), el este ajutor de Bucătar-şef, el merge la market după materie primă, el taie ceapa şi cartofii, el este cel care apasă pe trăgaciul armei foto, el este autor al textelor despre haleală şi al prezentului blog. Sper că am clarificat lucrurile. Pe această notă veselă, ne cerem scuze pentru confuz, pe viitor ne vom strădui să-l eliminăm. În acelaşi timp ne bucurăm de faptul că acest mic incident n-a stricat la nimeni pofta de mâncare. Până la noi întâlniri, dragi gurmanzi şi gurmănzele.

În una din deplasări, un expert european se apropie de un cioban şi zice:
[E]- Dacă-ţi spun câte oi ai, îmi dai un miel?
[C]- Îţi dau, îi zice baciul.
Expertul scoate laptopul, porneşte o aplicaţie, estimează greutatea baciului, înălţimea, dimensiunile stânei, procesează datele şi-i zice:
[E]- Matale ai 425 de oi.
[C]- Drept, îi răspunde baciul. Da dacă eu ghişesc şi lucrez matale, ap eu îmi iau melul înapoi.
[E]- După mine, e foarte cinstit, cade deacord experzul.
[C]- Matale eşti expert european.
Mirat la culme, expertul european îi întoarce mielul şi-l întreabă pe cioban:
[E] – Moşule, da cum de ai aflat?
[C] – Ap matale ai vinit, ni-ai luat o oaie şi ni-ai spus şeia şi eu deamu ştiu.

În timp ce la Leuşeni şi la Bălţi (despre aşel din Tirsapol o să tăcem) tancurile brăzduiesc prostoarele aeriene moldoveneşti cu ţevile lor ruginite, în timp ce oficialii inaugurează noi capete de pod către fraţii de dincolo, în timp ce Pavel Turcu bea şampania bine meritată, la Chişinău în Purceluşul zburător soldaţii bravi ai patriei nu se ostenesc să sape mai departe în valorile date uitării:

Sapă ei bine şi adânc. Sapă acolo unde toţi demult au uitat că se poate săpa, scoţând de sub hârleţ linii de troleibuz, zimbri, monumente istorice şi chiar oase de mamut. Şi nu numai. Mai scot (ceea ce o categorie anumită de „critici” n-o să înţeleagă niciodată, da poate or ave vreo ozarenie într-o bună zi) şi o sumedenie de amintiri şi senzaţii, legate de locurile de baştină, de romanticul bespredel al fostului soiuz, de vorbele pline de har de bunel sau de bunică, auzite doar la kilometri depărtare de capitală unde noi toţi din ce în ce mai rar ajungem. Sapă problemele existenţiale a căror vechime şi esenţă sunt bine camuflate de hohote (aişi iar un chetrabon în ograda şelora care-s în tank şi-s deprinşi să vadă numa camufleaju). Sapă aşa că sânt momente când ceea ce descoperi pentru tine într-un fragment de pereda4e este atât de adânc săpat încât nu eşti sigur: aşa au vrut protagoniştii să iasă sau a ieşit aşa curat întâmplător.

Da, sapă ei adânc şi bine, şi hârleţul lor, poartă denumirea de CHIŞ TV! (şî aişi srazu melicnul un baner în minte)

_________________________________________
Reclamă plătită de mini tot nia (scump)
Dacă-ţ plaşi Chiş TV, şii paţan ş snikersneşte: trimite numai de 50 de bani un SMS cu textul DA la numărul 8080 (din păcate asta-i valabul numai pentru un s4astlivîi obladateli de număr Moldcell). Da dacă nu-ţ plaşi – tot aşa numa că altfeli: trebu acolo de scris „nu”.

Update:
Poftim-pojaluista şi part 1, şi part 3.

Într-o bună zi, un om s-o apucat să înveţe yoga. S-o dus el la un master bătrân de yoga şi i-a spus:
-Mastere, eu vreu să învăţ yoga.
-Na-ţ cartea asta, şi citeşte-o foarte atent, i-o spus masterul. Dar vez, respectă întocmai ceea ce e scris în cartea asta, o mică abatere şi din tine yoga nu mai iese.
-Bun, o spus ucenicul. O luat cartea subsuoară şi s-o dus acasă să înveţe yoga.
Ş-o aprins el lumânări în cameră, o pus o muzică meditativă şi o deschis prima pagină. Acolo scrie: „NU MÂNCA O ZI”. Omul nostru, o lepadat tăte treghile şi n-o mâncat fix o zi.
A doua zi, citeşte el mai departe. În carte scrie: „NU MÂNCA ÎNCĂ DOUĂ ZILE”. El iar o lepadat tat şi n-o mâncat două zile. Iaca şa, n-o facut nică şi n-o mâncat două zile.
După asta, întoarşe pagina şi citeşte: „NU MÂNCA O SĂPTÂMÎNĂ”. Scârghit pe de-oparte de foame, dar bucuros pe de altă parte că iaca-iaca ar s înveţe yoga, omul leapada iar tăt, şi nu mănâncă o săptămână. Numai cu asta şi s-o ocupat: n-o mâncat o săptămână.
După şi-o trecut şi termenul ista, el iar citeşte în carte: „DUTE ŞI TE CACĂ”
Bucurat de o aşa diversitata neaşteptată a programului, se duce el în dosul casei, da chiloţii în jos şi se aşază în chirostrii, după cum cere cartea. Înceracă el odată să urmeze ultima indicaţie, încearcă a doua oară – nu-i iese nică. La un moment dat, aude ceva cronţăind în spate. Mirat la culme, se întoarce şi ce credeţi că vede?!
Curul păştea iarba.

Nişodată nu poţ şti ce surpriză îţi poate aduce o zi de dimineaţă de duminică. Te scoli din pat, ieşi la balcon să te întinzi gospodăreşte, traji în chept o gură de aer proaspăt şi te uiţi că pagoda nu prevesteşte nimic ieşit din comun. Faci ce ai de făcut la baie, vii la bucătărie şi rupi foaia din calendar pe care scrie cifra 13. Da dedesubt stă cifra 14, cât n-ar şi de straniu. Şi observi că-i cu roşu, da nu dai mare importanţă faptului, că e duminică şi aşa şi trebe să şie. După un moment însă îţi dai sama că azi e 14 februarie – anume aşel 14 februarie despre care tătă lumea demult grăieşte. Aşel 14 care are o grămada de-a porecle: Sfântu Valentin, Zîua îndrăgostiţilor, Dragobete, şi naiba ştie câte denumiri zamancivîie mai ştie lumea. Şi aşa cum nu rămâi foarte impresionat de această menunată noutate, te gândeşti…mei, da poate scrie în calendari şi şevai despre acest menunat praznic. Şi totuşi te laşi tentat şi te uiţ.
E tulumamalui de calendar şi de tăt a lui: care Valentin?! care Dragobete?! dap azi e sărbătoare cum alta nu-i. Az je-i Sfântu Ciril şi Metodiu, unu călugăr şi altu episcop, amundoi patroni ai Europei. Iopt. Ma duc la comp, deschid wikipedia şi văd: da, îs ii: aşiia care o făcut azbuca slavonă. Şi observ că padazreniile mele se adeveresc: sau în calendar lipseşte un „h” sau varianta română a lu Кирилл se scrie fără „h”. Şi considerând asta un povod de bucurie, rup numai foaia asta,şi-i dau calendarului încă o şansă. După asta mă întrept fix înspre uşa albă şi ademenitoare a frijiderului să vad dacă nu cumva este şeva de sărbătorit această minunată zi a marilor patroni Europeni. Rezultatul o întrecut tăte aşteptările.

P.S. Desigur pot exista şi alte variante. Sau de exemplu poţă să dai un SMS cu textul 46 la numărul 4949 dac vrei să-i mai dai lu Pavel Turcu o şansă, nu de alta da-i ultima zi când poţi face asta.

Ian dă eu oleacă să ma încurajez şi să mă laud sîngur pe mini oleacă. Cu şi? Cu aşeia şi eu n-am făcut şi cu aşeia că di la ne-faşerea mea am economisit oleacă, am ocrotit oleacă mediul intern şi extern, şi am redus oleacă veniturile în industria nicotinieră. Da merje vorba despre aşeia că eu de la 9 august 2009:
n-am fumat timp de 184 de zile
n-am fumat 2760 de ţigări
n-am cheltuit şi n-am navarit pe nimi cu 966 de lei.

Era să scriu eu azi, dacă nu fumam săptămâna asta nici o ţigară. De fapt aş putea scrie şi acum, că tot dacă am fumat – n-am fumat ţigările cumpărate de mine (mulţumesc la aşii care ni le-o dat). A propos, s poate de facut în comentarii lista neagra la aşii care ni le-o dat.
Odată ce-am aruncat o piatra în ogorodul meu, ridic capul sus şi încep a mă lua în mâini.

P.S.
Q: Şi i-o spus soldatul roman, lui Isus Hristos când îl ridicau sus?
A: Ţînti-n mâini.