blogu' lu' castraveţ

După câteva tentative zadarnice de a vizita cel mai drag loc de pe tărâmurile patriei, eşuate din cauza unor motive climaterice sau religioase, pionerii în sfârşit au izbutit să se rupă de la rutina urbană şi să dea fuga pentru o zi şi jumătate până în locul stăpânirilor monahale ale părintelui Policarp şi, de altfel, locurile de pribegie a sufletului lui Ştefan-cel-Mare. Aşa că pe la 5 dimineaţa, dotaţi cu tehnică de colindat ţinuturi şi încărcaţi cu ceva cofeină, pionerii au apucat drumul Ţîpovei. Peste aproape o oră erau pe dealurile reziniene, scuturând puchii de pe ochi în nourii care prevesteau o ploaie zdravănă.

N-a fost să fie pentru că ploaia se îndrepta înspre praful capitalei, de unde tocmai porniseră adineaori.

Pe la 8:08 erau la locul tradiţional de dislocare. Acest frumos şi drag pionerilor loc era deja ocupat de o bântuitoare fidelă a zonei, pe care pionerii o văd de câţiva ani pe aici (de când să fi stat ea oare prin Ţîpova, pentru că zilele trecute erau destul de reci – până a răsări soarele pionerilor chiar în ziua venirii le cam dârdâiau dinţii). Există suspiciuni că anume ea un an în urmă a sustras din copacul pioneresc cu alimente ceva pâine şi o căpăţână de curechi. Acum dormea acoperită de câteva cearşafuri, strângând în braţe un copil de vreo 3-4 ani, căruia de sub cearşafuri i se vedea doar parul blond şi ciufulit. Copilul, pe la 10:00 alerga gol şi mulţumit prin poiană. Imunitatea lui, se vede că, este din metal durabil. Bodaproste pionerului Boba pentru imagine.

Ei şi ce să faci când ajungi cu crăpatul zilei, când încă roua stă aşternută şi soarele lenos nu se grăbeşte să dea toţi norii la o parte. Bineînţeles că scoţi termosul cu apă fiartă şi prepari repede băieţilor un ceai revigorant, cel mai binevenit stimul pioneresc de a porni în junglă în căutare de combustibil natural şi energie rupestră.

De fiecare dată când vin, ei salută cordial şi evlavios sânul mamei – natură, închinându-se darurilor ei şi mulţumindu-i pentru grija pe care le-o poartă an de an acestor cutezători ai dealurilor şi depresiunilor plaiului strămoşesc.

Cam asta pe lung. Acum pe scurt. Pe scurt ei n-au prea încercat cascadele cu degetul şi dealurile cu muşchiul. Pentru că n-au avut timp. Pe scurt pionerii au adus cu ei nişte cotlet de porc proaspăt perit de mâna unui măcelar gospodar. Pe scurt, pentru pregătirea acestui minunat produs al luptei pentru supravieţuirea în lanţul evoluţional, pionerii aveau nevoie de o bucată zdravănă de lemn. Prin locurile călcate de om, bucăţile zdravene de lemn nu se tăvălesc sub orice tufar, aşa că în căutarea lui pionerii au pornit pe cărări neumblate, mai cu seamă investigând cu ochiul vârfurile copacilor de prezenţa uscăciunilor. Aşa, după o habă de vreme de căutări active, au fost depistate cu succes astfel de vârfuri – toate aparţinând uneia şi aceleiaşi tulpini de copac uscat – groasă cât ar cuprinde-o doi pioneri cu toate patru palme. Şi dacă în anii precedenţi, astfel de tulpini erau de temut pentru lamele topoarelor pionereşti, anul acesta ei au adus cu ei o minune de ferestrău pliant, foarte compact (încape într-o cute de 10 bucăţi de contraceptive, în care au rămas încă 3 bucăţi). După ce tulpina a fost tăiată, şi împreună cu crengile – adusă la locul dislocării detaşamentului, ciopârţită şi împărţită în categorii de grosime. Concluzia făcută pe seama acestui ferestrău fermecat, a fost evidentă. Mare este puterea lui şi mici sunt eforturile celora care-l mânuiesc: cu el doi şcoleri de clasa întâi, pot defrişa o livadă de un hectar timp de jumătate de zi.

Mulţumim lui Adi Radu pentru că ne-a povestit despre existenţa acestui ciudo-instrument: oleacă de lemne s-au grămădit.

Mulţumim şi celui care a crescut purcelul din care a ieşit un steak pe cinste.

Mai multe nu vă povestesc pentru că o zi jumătate a trecut la fel de repede, cât ai citi acest articol. Deci pionerii s-au grăbit să se întoarcă înapoi. Pentru că a început sezonul nunţilor şi pentru că mulţi vor să se însoare. De aceea trebuia de întors în capitală, de chiuit un amar şi de jucat o peliniţă. Sus, în ograda bisericii, unde pionerii lasă calul năzdrăvan de fiecare dată, părintele Policarp îşi întâmpina pasta, care abia venea. Pionerii tocmai plecau.

Şi ar fi fost păcat să plece fără să salute pe stareţul mănăstirii şi pe cel care le găzduieşte calul năzdrăvan de atâţia ani. Şi ar fi fost păcat dacă părintele Policarp nu le răspundea cu o vorbă bună şi un banc chipărat. Şi, a considerat el, ar fi fost păcat dacă nu-i chema şi în casă. De aceea pionerii au mai zăbovit şi prin odaia lui, ciocnind câte un ou roşu pentru împlinirea puterilor lăsate pe dealurile celea a lor şi sporovăind chestii lumeşti. Ieşind din casa părintelui Policarp, pionerul a lăsat promisiunea că-i va aduce data viitoare o carte, ca să cunoască şi dânsul tainele lumii biţilor şi megabiţilor. După cum spunea părintele Policarp, a primit o maşinărie năzdrăvană, nelipsită din casa unui gospodar modern, şi tare ar vrea să-i cunoască apucăturile diabolice ale acesteia. – Faşim! a aprobat pionerul. – Clamp! a făcut altă maşinărie de imortalizat suflete.

Şi pionerii au spus bogdaproste şi au plecat.