E ușor a scrie versuri
E ușor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune.
(autorul îl găsești singur, citotorule; sunt sigur că ești unicul cititor aici)
Cititorule, eu, cel de scrie, sunt singur, poate ca și tu. Acum, am o dispozișie diferită de a ta, pentru că scriu în alt moment, în altă stare, decât o ai tu, acum, când citeși. Totuși, sper că ești capabil să percepi transcendența dintre mine “acum”, și tine “acum”. “Acum”-ul meu este acum, “acum”-ul tău tot este acum, doar că “acum”-urile noastre [1] sunt diferite. Radical, decalate ambele de un oarecare centru, foarte variabil ca și distanță (foarte probabil), ca și timp (cu certitudine), ca și dispoziție (cine știe?). Percepe acest mesaj, ca un mesaj fără sens, dar care este transmis acum, aici, pentru tine, acolo, atunci. Și când pentru tine “acolo” și “atunci” înseamnă “aici” și “acum”, imaginează-ți că mesajul de fapt a ajuns la tine de “acolo” și a fost scris “atunci”. În contextul celor expuse, nu ne rămâne decât să ne complacem în acest circuit infinit din punct de vedere lingvistic, dar insuportabil de crud și banal, din punct de vedere al existenței. Eu “acum”, când scriu, mai am foarte mult timp până când tu vei realiza că tu “acum” citești.
Acest mesaj nu are scopul de a te deprima, are scopul de a-ți aminti. Cum sunt “acum” când scriu și cu ești “acum” când citești.
Sau, foarte probabil, cum sunt “acum” când citesc, și cum erai “atunci” când scriai.
Zic să nu pierdem legătura, între noi, cel de “acum” și cel de “atunci”. Dar cel mai bine este ca să ne revizuim relația, “între timp”.
P.S.
E ușor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune.
P.P.S.
Am început a scri când nimic nu aveam a spune. Și, în principiu, nimic nu am spus.
________
[1] Vorba cântecului: “Acum”-urile noastre toate, se vor întâlni vreodată… șa-la-la-la-lai-la-la-la
