blogu' lu' castraveţ

Merg pe stradă-n Chişinău
Şi-mi îndrept căciula.
Cui nu-i place mersul meu?

Se vorbeşte că anume în Ţîpova Ştefan cel Mare s-a cununat cu soţia sa Maria Voichiţei. Se vorbeşte că în aceste locuri se află unul dintre cele mai puternice puncte energetice de pe pământ. Se vorbeşte că la jumătatea lunii iunie 2010 Ţîpova a fost vizitată de Dalai Lama. Toate astea ar părea doar nişte zvonuri dacă n-ai vedea cu ochii proprii tot ceea ce se întâmplă acolo sau mai bine zis, dacă n-ai trăi în sânul Ţîpovei câteva zile, aşa cum o fac pionerii de fiecare dată când pleacă într-acolo.

O revelaţie a fost cea de sâmbătă dimineaţa, când pionerii au descoperit lângă piatra dorinţei capodoperele unui autor necunoscut. Să fie el autor sau plagiator nu se poate spune, cert e că a fost mai sârguincios decât precedentul:

Ei da revelaţiile ca revelaţiile, Read the rest of this entry »

Oare unde se poate de mâncat gustos, de odihnit frumos, de răcorit şi sufletul şi trupul în timpul straşnicelor canicule din mândra capitală? Răspunsul la această minunată întrebare pionerii au hotărât să-l afle dincolo de gard şi odată decişi, au umplut portbagajul cu de toate şi pe acolo le-a fost drumul. E şi normal, dacă te porneşti vineri la 6 dimineaţa nu poate să-ţi meargă şi să ajungi cum ţi-ai pus în plan – la 10. Avântul cu care au ţâşnit pionerii printre porţile oraşului a fost oprit de coada de 30 de maşini din vama Tudora care s-a tot lungit până vameşii haholi au finalizat procedura de „post dat – post primit”. Cam după o oră şi ceva de stat în vamă, pionerii au transmis actele şi au plecat. O notiţă pentru sceptici: aşa numită carte de emigrare se poate completa sau şi în engleză (fapt care este pus deseori la dubă dubii). Şi după cum se vede din exemplarul unui pioner, anul naşterii este doar o formalitate banală în acest document. Read the rest of this entry »

Un băieţel mergea pe drum şi a văzut un aricel care stătea nemişcat. Băieţelul l-a luat în braţe şi a observat că aricelul are picioruşul umflat şi din cauza unui ghimpe. Picioruşul avea o culoare cafenie şi băieţelul era aproape sigur că picioruşul putrezeşte iar aricelul nu mai scapă cu viaţă. Cu toate acestea băieţelului i-a stat jale, a luat aricelul cu el şi l-a adus acasă, i-a scos atent ghimpele, i-a spălat picioruşul cu apă oxigenată, l-a uns cu iod, i-a suflat picioruşul ca să nu-l usture şi l-a bandajat cu tifon. Aricelul tremura şi abia de mai pufăia. Băieţelul l-a pus în căciuliţa sa preferată şi la aşezat pe o pernă moale şi caldă. Băieţelul a încălzit o farfurică cu supuşoară, a luat o linguriţă şi a început să-l hrănească. La început nu vroia să mănânce, dar băieţelul îi împingea cu forţa linguriţa şi aricelul a început să soarbă. Şi iată când sorbi ultima linguriţă de supuşoară, lăbuţa a crăpat, acele au căzut şi aricelul s-a transformat într-o vietate cu aripi mari şi colorate. Vietatea şi-a desfăcut mai larg aripile şi a zburat prin geam afară.
„Huinea kakaia-ta, da nu aricel”, s-a gândit băieţelul.

Adâncit într-un profund proces de frământări cognitive şi căutări spirituale interioare, am realizat cu stupefacţie că în momentul prezent absolut nimic interesant nu se întâmplă. Date fiind acestea, am şi început să caut o soluţie de evaziune urgentă de la această stare de procrastinare totală. Ceva se întâmplă…

Demult, foarte demult, un grup de tineri cu iniţiativă şi atitudine spirituală faţă de tot ce ne oferă mama natură, s-au pricopsit cu corturi şi rucsacuri, începând astfel lungi şi verzi călătorii pe dealurile, văgăunile şi frumoasele maluri ale minunatului spaţiu terestru situat între Nistru şi Prut. Ulterior, aceşti bravi luptători pentru un mod sănătos de viaţă (porecliţi de autor în nenumărate rânduri pioneri), au dat jos rucsacurile ca să miroase sărea mării negre pe malurile acesteia atât dincolo de Nistru, cât şi dincolo de Prut. Dat fiind faptul că acest grup în majoritatea cazurilor avea aceeaşi componenţă, a apărut tendinţa de a-l identifica printr-un statut şi denumire. Astfel a apărut Otreadul Burevesnic sau, altfel – Detaşamentul „Burevesnic”. O denumire deloc nouă, ba mai mult – un plagiat. Cu timpul detaşamentul a simţit necesitatea de a scăpa de acest clişeu şi a început să caute o denumire adecvată. În paralel, pentru evitarea unor situaţii conflictuale în detaşament şi pentru optimizarea activităţilor de rutină, a fost modelată o schiţă de regulament pentru acesta, care până la stabilirea unui nume final, a fost numit Regulamentul Detaşamentului X:

Un moment foarte important pentru organizarea dislocărilor este lista de cumpărături, preconizată pentru trei zile de dislocare. Cantitatea de alimente se calculează automat în dependenţă de componenţa meniului şi numărul de persoane prezente la dislocare. Lista reprezintă un tabel excel dotat cu tot felul de filtre, categoriii de achiziţie şi este menită să calculeze masa totală de alimente spre transportare, locul de achiziţie şi bugetul pentru întreg detaşamentul.

şi în calitate de exemplu, un filtru pentru lista de mai sus – masa totală de alimente în kg ce trebuie achiziţionată de la market.

Deoarece componenţa detaşamentului deocamdată este intuitivă, neformală, versiunea finală a acestuia deocamdată nu este pusă la punct. Urmează să se decidă dreptul la viaţă a conceptului, ulterior deciziile cu privire la statutul detaşamentului, respectiv cizelarea şi aprobarea definitivă a regulamentului de către toţi membrii acestuia. În ceea ce priveşte numele detaşamentului, Pavel a propus o variantă mai mult sau mai puţin adecvată: Detaşamentul „Şioroiul”. Denumirea este cât se poate de sugestivă şi vine dintr-o istorie reală. Dacă cineva din membri sau altcineva din afară are idei, sugestii, poftim, nu ezitaţi, propuneţi. Până la noi întâlniri.

P.S. Cei interesaţi de activitatea grupului de pioneri pot vizita posturile din categoria rucsac.

Într-o toamnă, toate lebdili dintr-un sat se porneau în ţările calde. În ziua plecării, au începu să-şi ia rămas bun de la toţi cunoscuţii, mai cu seamă de la cel mai bun prieten al lor – şioroiul.
– Ei şi, dragul şi scumpul nostru prieten, ni duşim noi, ne vedem la primăvară. Aşteaptă-ne şi şii cuminte, a cuvântat căpetenia lebdelor şi l-a cuprins strâns la piept pe şioroi.
– Băieţ, staţ! Cum aşa, eu nu rămân, eu merg cu voi, noi je tătă vara am prietenit şi amu mă lăsaţ sângur? Nuhuia, eu merg cu voi. Sântem prieteni pân la urma, ori şi naiba!.
– Bai şioroiule, nu poţ tu s merji cu noi, tu eşti mititel, aripchile tăle îs mititele şi slabe, n-ai s poţ tu zbura cu noi peste ocean. În caz de furtună te prăpădeşti cu zile. Hai stai acasa, noi nu pe mult timp ne duşim, peste şinşi luni suntem înapoi. Şi noi tare bucuroşi on şi când tu pe noi ai să ne întîlneşti teafăr şi nevătămat.
– Băieţ, da nu pot eu aşe. Eu an s mor de urât şi dor pân veniţ voi înapoi. Eu sunt ferm convins c eu an s pot, eu merg cu voi.
Văzând că şioroiul este de neînduplecat, lebdele şi-au scuturat aripchile şi s-au înalţat deasupra satului. Din urma stolului mândru zbura şioroiul. Au zburat, ei cât au zburat şi au ajuns la ocean. În acel moment lebădoiul cel bătrân s-a întors către cioroi şi i-a zis:
– Frate, ai un caracter de fier şi un curaj nemaivăzut. Ne mândrim cu tini c-ai zburat pân aişi. Da amu, te rog, du-te acasă. Pe ocean ar s shie degrabă o furtună, şi n-ai cum să reuşeşti.
– Nu frate, eu an zburat pân aişi, an să zbor şi mai departe.
Văzând una ca asta lebedele au tacut şi au continuat zborul deasupra oceanului. Peste ceva timp, după cum prognozase lebădiul cel bătrân, pe ocean începu furtuna. Lebedele sau grupat după un sistem special lebedesc, au schimbat unghiul şi au continuat să să zboare aşa. Au zburat ele multe zile şi nopţi până au ajuns pe malul ţărilor calde. Obosite de-a binelea, lebedele au aterizat pe nisipul cald şi galben, pe un mal de ocean. Lebădoiul cel bătrân a scos şleapca lui de lebădă, a plecat capul în jos şi a zis:
– Fraţilor, acum haideţi să onorăm memoria prietenului nostru cu un minut de reculegere. Toate lebedele au dat jos şlepcile şi au început a tace. La un moment dat, un lebăduţ tinerel observă un punct negru la orizont.
– Fraţilor, uitaţi-vă încolo, aşela mătincă-i prietenul nostru, şiorouil!
– Nu, nu, n-are cum. Este imposibil să traversezi acest ocean cu aşa aripi ca ale răposatului.
– Da nu mai este, asta-i el, eu sîmt că el este aşela!
– Nu te agita, tinere, spuse lebădoiul cel bătrân. Consolează-te.
Între timp punctul cel negru se făcea tot mai mare şi mai mare. Lebăduţul a început să ţopăie şi să strige:
– El este viu! Prietenul nostru e în viaţă! El vine la noi.

Şi într-adevăr toţi observară cum sus se desluşesc nişte aripi negre. Privind de sus cum stau lebedele cu clanţurile căscate, şioroiul spori bătaia aripilor şi într-un final ateriză în mijlocul lor iar din clanţ i se rostogoli limba uscată şi se întinse peste câteva pietre. Toate lebedele săriră la dânsul, pipăindul, ciupindu-l, pupândul şi strângându-l în braţe.
– Şioroiule, spuse solemn lebădoiul cel bătrân. Tu eşti un prieten adevărat. Tu înţelegi că de azi înainte noi nu ne vom despărţi niciodată. Curajul tău ne-a uimit pe toţi, inclusiv pe mine, care am traversat acest ocean mai mult de douăzeci de ori. Spunând asta, lebădoiul îl lovi amical peste umăr. Cioroiul îşi trase limba înapoi, îşi trase răsuflarea şi spuse uşurat:
– Way…Iaka eu m-an pornit să zbor cu voi. Iaka eu am ajiuns, eu is cu voi şi văd ţările calde. Şi totuşi, blea, eu îs aşa de iobnutîi!

Poza simbol de la Pavel: