blogu' lu' castraveţ

La lecţia de religie, învăţătoarea le-a cerut copiilor să deseneze ce le place cel mai mult din biblie. Bulă a desenat un aeroplan. Aeroplanul avea patru ferestre şi la fiecare fereastră stătea câte un om. Învăţătoarea studiază atent desenul şi întreabă:
– Bulă, frumos ai desenat. Spune-mi acum, ce legătură are desenul tău cu biblia?
– Păi nu vedeţi, l-am desenat pe Dumnezeu – Tatăl, Isus Hristos – Fiul şi Sfântul Duh.
– Foarte bine şi cel din faţă cine e?
– Pilot Pontius.

P.S.
Da, şi dacă nu greşesc toţi copii deja de două luni studiază religia în şcoli. Menunat!

Sânt momente când te păleşte câte un gând deştept drept în cap şi până ajungi la un keyboard, gândul caută-l dacă ai unde. De aceea, mă gândesc eu, un blogger fără dictafon este un blogger nefericit. În afară de gândul acesta mai aveam unul, da l-am uitat.

Stimaţi oameni,

Eu sânt un extraterestru anonim care demult mă uit la voi şi tot vă aştept în ospeţie. Da văd că voi cam demultişor, cam nică, cam nu puteţi împărţi cam deloc între voi. Nu mă bag eu desigur în problemele voastre deocamdată, da vreu să vă aduc aminte că electoralele îs peste doi ani.

Cu drag, cu stimă, cu respect şi compătimire,
un extraterestru.

Tu nu treci pragul electoral (I)
Tu nu treci pragul electoral (II)
Tu nu treci pragul electoral (IIIa)
Tu nu treci pragul electoral (IV)
Tu nu treci pragul electoral (V)
Tu nu treci pragul electoral (VI)
Tu nu treci pragul electoral (VII)
Tu nu treci pragul electoral (VIII)
Tu nu treci pragul electoral (IX)

La 5 km de satul în care am apărut pe lume, a fost cândva o tabără pionerească. O tabără ca multe altele de prin spaţiul, pe atunci, sovietic. Nu ţin minte cum se numea official, toţi îi spuneau “lagăr”.
Încă nu purtam cravată de pioner, iar insigna de octombrel încă nu se aranjase de-a binelea pe cămaşă când am fost prima dată la lagăr. Ţin minte cum n-am dormit o noapte aşteptând cu nerăbdare să vină şapte dimineaţa ca să-mi pun rucsacul în spate plin cu maiouri, ciorapi, periuţă de dinţi, ştergar, săpun şi câteva tartine, să urc în autobuzul colhozului şi să merg la tabără. Totul în mine striga “vreau mai repede la tabără”. Tabăra se asocia pe atunci cu imaginile din peliculele sovietice filmate în „Artek”, cu detaşamente, cu pozne, cu pionervojatâi, cu “Zarniţa”, cu peripeţii şi cuceriri de locuri necunoscute şi la urma urmei cu marea, pe care încă n-o văzusem niciodată. Şi iată că în ziua ceea însorită de sâmbătă eu am urcat în autobuz şi m-am pornit încolo. Euforia n-a durat mult. Impresiile mele despre tabără au fost spulberate de ploaia care a început exact peste câteva ore după ce-am ajuns, fiindcă a trebuit să stăm în cabană timp de 2 zile. Malul mării era doar la 250 de kilometri depărtare, iar toate îndeletnicirile acvatice se limitau la încercatul cu degetul a celor două zeci de centimetri adâncime a pârâului Dobruşa care curgea în nemijlocita proximitate a taberei de pioneri. În aceste două zile am reuşit să mă sperii de răcnetele celor de seama mea care se speriau de fulgere, şi să prind frica pe care ne-o stârneau vlăjganii mai mari speriindu-ne noaptea când îşi fumau mucurile de ţigară pe sub geamurile noastre. Peste două zile când a apărut soarele s-au început activităţile la aer liber. Am jucat cu cei mai mari „de-a şpihonii”, ca rezultat m-am ales cu mâinile sucite şi picioarele pline de zgârieturi. Am jucat fotbal cu cei de seama mea şi m-am ales cu banca de rezervă, fiindcă nici nu puteam alerga şi nici mingi nu puteam prinde. Am făcut un pariu nu mai ştiu cu cine şi a trebuit să bat toaca cea mare făcută din disc de plug, în rezultat m-am ales cu o ocara zdravănă de la educatoare. Am mâncat mazăre fiartă, şi m-am ales cu alergie morală de la mirosul de cantină. Şi astea au durat câteva zile, în care sor-mea plângea continuu că vrea acasă, iar eu uneori nu rezistam, şi-i ţineam isonul. Cu toate acestea amintirile din tabără îmi lasă în gură un gust dulceag şi plin de parfumuri verzi. De aceea, într-una din ultimele zile ale averii, înarmat cu toată zestrea fotografică pe care o am, un stativ şi o săpunieră S5IS, m-am pornit spre satul de baştină pentru a vizita acele locuri şi a fotografia ruinele lagărului de pioneri „Ленинский путь”. Asta era să fie a doua oară când eu veneam la lagăr.

N-am făcut acolo nici o poză deoarece ajuns la faţa locului nu am găsit nici ruine, nici urme de cărămizi, nici o aluzie că aici a fost cândva o tabără şi o livadă. Chiar şi albia acelui pârău era demult astupată cu plugul. Absolut nimic. Nu că ar fi straniu gândul că ar fi avut cine să demoleze şi să taie. Mă simţeam Neo imediat după pastila roşie: nu era realitatea mea ceea ce vedeam. Realitatea mea a fost băgată în grajduri pentru porci şi calorii pentru sobă de rapizii gospodari ale noilor timpuri.
…
Nu de alta, da am cărat stativul degeaba.

Un om trebăluia prin garaj. De jumătate de zi suda şi tăia nişte ţevi, pe scurt meşterea pe lângă casă. Taman în momentul când încerca să taie o ţeavă cu bolgarca, îi sună telefonul. Era soţia de la Bologna.
– Alo! Ion! M-auz?
– Da, te-aud?
– Da şi faşi?
– Da iaca ma frec c-o bolgarcă.
– Eeeee… apu… apu dară vreu să-ţ spun că şi eu de vreo câteva luni mă frec c-un italian.

Imediat cum a deschis ochii, Winnie o înţeles ca în viaţa asta foarte mult contează un singur lucru: tempoul. Să nu auzi 5 apeluri de telefon timp de 20 de minute – aista nu-i tempo normal. De la primul apel până la ultimul sa faci drumul din bar acasă – aista-i tempo normal. Să te scoli dimineaţa, să te speli, să te îmbraci , toate timp de 20 de minute – tempo normal. Să auzi telefonul abia după 5 alarme consecutive – nu-i tempo normal. Să te uiţi la oglinda şi să nu ştii : aista eşti tu sau aista-i Pita4oc – aista nu-i tempo normal. Sa faci abstracţie de asta e tempo normal. Să bei doua beri timp de două ceasuri e tempo normal. Să bei alte doua beri şi încă 3 câte cinzeci in următorul ceas – aista nu-i tempo normal. Aseară.
Mergând spre bârlogul de serviciu, Puh şi-a continuat gândurile despre acest important şi indispensabil factor al activităţii sale zilnice. Multe şi mărunte i se băgau în cap. De exemplu să faci mâncare de 5 ori pe săptămână – tempo normal. Să scrii despre asta, să faci potograpii şi de la aprinsul ţârnicului până la dusul lingurii la gură, acele ceasornicului să facă două rotaţii complete – nu-i tempo normal. Să vrei multe timp de 20 de secunde e tempo normal. Sa uiţi ce-ai vrut să spui nu-i deloc tempo normal.
– Tempo, Tempo! Acestea fură primele cuvinte ale lui I-A când Puh intră. I-A avea dreptate, probabil numai Puh ştia de ce.

Sâmbătă seara. Plouă. Frig. Ziua jinului. Care-i acolo online?
Ian hai o pereclicică.

Unu!

Mă uitam eu la „DA sau BA”, mă uitam eu la „Salutare raţiune” (dada, la acelea doua emisiuni de pe postul despre care urlă lumea că-i a lui Plahotniuc) şi dintr-o parte mi se arăta mie că show-urile astea sânt cam uscate, cam supte din deget (evident, în comparaţie cu alte proiecte similare, ne moldoveneşti). De ce oare, de ce oare? De ce protagoniştii bagă mâna în buzunar după o glumă răsuflată, de ce protagoniştii tresar nervos când li se pune o mână amicală de prezentator pe umăr, pentru consolare sau încurajare? De ce nu pot juca un pic de teatru pentru a băga în show un pic de drive? De ce oare, de ce oare? De ce protagoniştii se uită sceptic la elanul si dispoziţia prezentatorilor? Da de aceea că moldovenii reprezintă un popor ceva mai zaebit decât altele.

P.S.
Şi eu îs moldovean, şi eu tot îs zaebit până în măduva oaselor. Eu de politică. Da voi?

Fuck is cool,
Fuck is funny.
Everybody fuck for money.
If you wanna fuck somebody,
Fuck yourself
And save your money.