blogu' lu' castraveţ

În dimineaţa aceea, corpul pionerului a luat forma unghiului de 90 de grade, fără ca să primească comanda respectivă de la cerebelul central. Mâinile au luat şi ele aceeaşi poziţie faţă de corp şi în câteva secunde făceau o săpuneală soră cu moartea ochilor şi feţei, deasupra lavoarului din baie. Cerebelul central (de fapt unicul, că de altele l-o păzit ‘mnezău) şi-a văzut cutia împreună cu toate accesoriile în oglindă şi i-o zis în sinea lui „bună dimineaţa”. Era ora 9:00. Era sâmbătă. Cerebelul încă mai simţea că ieri a fost vineri, dar asta nu l-a împiedicat să ia telefonul radioactiv prin intermediul mecanismelor teleghidate numite mâini şi să sune cerebelele celorlalţi pioneri. Cerebelele celorlalţi pioneri făceau exact ceea ce făcea şi cerebelul pionerului nostru acum jumătate de oră: hospeau, doscheau, horăieu, druhleu, dormeau dacă vreţi, arătându-şi singuri lor vise cu o bucată şold de pescăruş copt împins cu zeamă de cocos la umbra unui palmier foios pe malul unei insule nelocuite. De aceea ele, cerebelele celelalte, au răspuns la telefon foarte nemulţumite. După lungi negocieri, argumentări cu o puternică forţă de convingere, încă patru cerebele au repetat isprava primului cerebel pioneresc. Prin voinţa întâmplării, norocului şi insistenţei pionerului, peste o oră şi jumătate, toţi cinci împingeau un cărucior mare, pe fundul căruia abia de se zăreau câteva bucăţi cu carne, niscaiva salată de varză murată, o sticlă cafenie şi câteva beri, înspre uşa unui supermarket din centrul capitalei. Ei se undeva se duceau. Unde s-au pornit, acolo au şi ajuns.

Read the rest of this entry »

Într-o grămadă de căcat, dialoghează limbricoaica mamă cu limbricuţul mititel. Micuţul întreabă:
– Mamica, mamica, uite-te cât e de frumos în jur, cât este de verde, păsărelele cântă, uite acolo curge un pârăiaş, soarele straluceşte. Di şi noi stăm în mojila asta de căcat?
– Înţelegi fecioraşule, există aşa noţiune – “patria”.

Iaka de exemplu, astăzi, pe peretele primăriei din Cluj (ştiţi voi care), când ceasurile de acolo vor arăta 27.01.2011 10:00, în peretele primăriei de acolo se va instala o falnică placă memorială cu lista tuturor blogurilor ce au o tematică clujeană. Iniţiativa a avut-o unu, Groparu. Şi despre evenimentul de astăzi, tot el ne spune.

(poza furata de pe interneturi)

Apar multe întrebări, nici un răspuns şi undeva în cap roieşte bancul acela despre patrie.
Noi câte bloguri de tematică locală avem?
Câţi bloggeri scriu despre Chişinău, despre lucrurile frumoase, nu despre politică şi despre putoare?
Vi-l imaginaţi pe Chirtoacă trăgând de colţ materia festivalnică de pe placa blogosferei capitalice?
Despre unire sau intrare în Europa nu întreb.

A propos, despre Iniţiativă an să vă spun mai încolo un toast, da despre patrie an să vă spun un banc. Da mai încolo.

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi – nu s-ar povesti. Da o fost. Dumnezău îi martor. Era o dată e: şleapca şi stăpâna ei. Şleapca era roşie da stăpâna – cum o dat Dumnezău. Şi într-o zi mă-sa o făut plăcinte. Şi i-o spus: du-te la bunica şi du-i-le. Că e tot îi om. Şi e ş-o pus şleapca şi s-o dus. Păduri întunecate, dealuri nalte. Şi cum mergea Scufiţa Roşie prin pădure, fluturând poalele şlepcii de aceeaşi culoare în bătaia vântului de miazăzi, căutând cu monopodul ei preferat dedesubturile tufişurilor de mânătărci, mure şi fagi, căscând gura după fluturi rătăciţi şi rândunele singuratice care n-aduc primăvara, aruncând cu nuci în veveriţe, fără să uite în acelaşi timp să sară de pe un picior pe altul in timp ce fredona cântecul “lea-lea-lea”, în cale îi ieşi lupul. Sur şi negru şi supărat. El hotărî s-o ia prin surprindere:
– Luând în consideraţie aceste timpuri deloc uşoare, când toate vieţuitoarele pădurii se află într-o criză ideologică aprigă, nu pot să nu remarc faptul că dumneata, ignorând toate valorile şi principiile pentru care luptăm noi cu toţii pentru a atinge acel scop primar de pădure pe care-l cunoaştem cu toţii, îndrăzneşti să pui sub un cumplit semn de interogaţie atitudinea pe care suntem obligaţi s-o respectăm în acest sens?
Scufiţa roşie nu era de azi. Ea îi răspunse prompt şi ablomitor:
– Eu mă duc la mâca. Întrebări?
– Dumneata probabil nu înţelegi necesitatea unei stabilităţi pe termen mediu şi faptul că trebuie să respectăm nişte principii şi reguli, care în ultima vreme tot mai des încep a fi violate, lesne aducând drept exemplu repetatele încălcări de neutralitate din patrea controversaţilor intruşi despre care atât de des în ultimul timp practică să se vehiculeze prin poiene, ceea ce nu este imperativ pentru pădurea noastră. De aceea continuu să discut cu toată lumea şi să scindez întreaga societate cu referinţă la ceea ce reprezintă zilele ce s-au scurs recent şi impactul acestora asupra intereselor tactice şi pragmatice în ceea ce priveşte nu propriile avantaje ci interesele bine calculate ale întregului socium silvic.
Cum am mai spus, ea deloc nu era de ieri:
– Paca.
Scufiţa Roşi s-o dus, mâca ii în ziua aceea o mâncat plăşinte, lupu o mâncat ceea ce-o lăsat un cerb dăunăzi sub un copac putrezit şi puturos de la alte animale care s-au deprins des pe acolo să treacă. Şi a rămas el sur şi negru şi supărat şi prost.

P.S. Din cauza unor aberaţii cromatice neprevăzute, foarte probabil că şleapca avea o culoarea mai apropiată de pădure.

Doua virgine discută despre dezvirginare. De fapt, la moemntul discuţiei una deja nu mai era virgină, acesta de fapt şi era subiectul discuţiei.
[1] – Ei, şi cum a fost? A durut?
[2] – A durut oleacă.
[1] – Da cum, da cum, ce fel de durere?
[2] – Ei, nuştiu…durere.
[1] – Ca durerea de cap?
[2] – Nooooo, nu aşa…parca…
[1] – Ca durerea de stomac?
[2] – Nooo, mai tare parcă.
[1] – Ca durererea de dinţi?
[2] – Niş aşa, parcă nu aşa tare. Da stai, are şeva cu durerea de măsăle…
[1] – Te roade în cap, sau te doare tătă gura sau cum?
[2] – Ei… te doare pizdetz da nu vrei să ţi-o scoată…

Prima dată te-am văzut cu un amic de-al meu. Pe urmă te-am văzut cu un altul. În ambele cazuri, ambii cu greu îşi puteau ascunde trufia că te au alături. Ambii nu pierdeau nici o ocazie să te pipăie în public. Gesturile pe care le schimbaţi între voi uneori, aveam impresia, le etalaţi special pentru ochii flămânzi ai celor din jur. Te visez noaptea. Am avut multe vise cu tine. Şi fantezii. Mi-am închipuit cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut vreodată şi am înţeles că trebuie să le mai vizitez măcar o dată doar pentru a ţi le arăta. Nu credeam c-o să scriu asta cândva. N-am mai rezistat. Te vreau, şi vreau să cred că degrabă vei fi a mea. Ne mai desparte doar foarte puţin timp. Tu nu ştii. Eu ştiu! Şi o să-ţi demonstrez!

Cinci piraţi pe o insulă trebuie să împartă între ei 100 monede de aur. Împărţirea se face astfel:
cel mai în vârstă pirat propune cum să fie împărţite 100 monede, iar apoi fiecare votează “da” sau “nu” metoda. Dacă cel puţin jumătate din ei votează pentru metoda propusă, monedele se împart aşa cum a propus piratul cel mai în vârstă, în caz contrar piraţii îl ucid pe cel mai în vârstă pirat şi procesul începe din nou. Cel mai în vârstă pirat (din cei rămaşi) propune o nouă metodă, apoi iarăşi se votează şi fie se împarte comoara, fie se ucide piratul cel mai în vârstă. Procesul continuă atât timp cât monedele nu sunt împărţite. Să presupunem că tu eşti piratul cel mai în vârstă dintre cinci piraţi.

Cum propui să împarţi 100 monede de aur? (ceilalţi piraţi sunt foarte zgârciţi, gândesc logic şi toţi vor să trăiască)

– Tată, s poate sa iau azi toporul?
– Da pentru ce?
– D-ap’ mă duc la discotecă.
– Dragu tatii, azi am cumătrie. Dacă vrei, ie hîrleţu!

***
Cum se numeste portiunea dintre pizda shi cur la padruga?
Shnitzel.
Da de ce?
De-atata ca ii batută cu oua.

***
De anul nou, într-un azil de persoane cu deficienţe fizice, doi prieteni, Ion şi Vasile, fac planuri. Ion era complet orb, Vasile vedea doar cu un ochi.
[V] – Băi Ion, hai băi să ne facem şi noi un cadou de anul nou, şi să mergem la curve.
[I] – Cum bai, dacă eu nu văd nică.
[V] – Lasă băi, că te duc eu, că acolo ochii nu tare îţi trebuiesc.
S-au pornit ei pe scurt, prin omăt, la un bordel din apropiere. La un moment dat Vasile lunecă, cade jos cu ochiul sănătos drept într-un şteap.
[V] – Gata blea, am ajiuns…
[I] – Buna sara, fetelor.

***
Americanul, Francezul şi Moldoveanul naufragiază şi nimeresc pe o insulă locuită de canibali. Canibalii sunt moderni: în loc de rug folosesc un scaun electric.
Respectiv, înainte de a-i executa, le propun la fiecare să-şi spună o ultimă dorinţă pentru a-şi petrece ultima oră din viaţă.
Americanul cere un pahar cu burbon, o cutie de Pall Mall şi “New York Times”.
După o oră, este aşezat pe scaun şi e coborât întrerupătorul. Pac! Şi ceva nu merge. Nu vine curentul. Americanul scapă. Vine rândul francezului.
Francezul cere un pahar cu cognac, o cutie de Gauloises şi “Le monde”.
După o oră, este aşezat pe scaun şi e coborât întrerupătorul. Pac! Şi iar n-a functionat. Francezul scapă. Vine rândul moldovanului.
– Daţi-ni o şurubelniţă, că eu mătincă ştiu de ce nu lucrează.

Data trecută m-au întrebat de ce anume „kirpi4”. N-am putut atunci să-mi amintesc, pentru că luminile, camerele de filmat şi debitul verbal ne-secabil al oamenilor din televizor te cam dezorientează dacă nu eşti deprins cu treaba asta. Azi dimineaţă mi-am amintit de ce anume „kirpi4”. Dar ei nu m-au întrebat. Da eu an să vă spun, ca să ştiţi.
Prin anul doi de facultate, când nu erau odnoklassniki, facebook şi twitter, în schimb era mIrc, noţiunea de nickname abia de se strecura prin lămpile puţinelor monitoare de 14” din internet cafe-urile care încă nu răsăriseră ca ciupercile după ploaie. Pe atunci eu deja aveam un nickname, doar că nu ştiam că el anume aşa se cheamă. Cântăream în vremea ceea aproape 60 de kilograme şi unul din prieteni a zis la o ocazie: „eşti ca un perete de kirpi4, mai bine să fii lovit de un camion decât de pumnul tău”. După cum vă puteţi da seama, nickname-ul pentru mIrc n-a întârziat să apară. Când mi-am făcut blogul, nu ştiam ce-i aia blogging şi un timp am şi negat că sunt blogger. L-am făcut ca s-ăi arăt lui Uric ce-am scris eu despre călătoria noastră în Crimeea. Şi poşlo-poehalo cu bloggingul.
Şi încă ceva: astăzi, am realizat care trebuie să fie cel mai mare talent al unui invitat la o emisiune: să reuşească să spună multe, adică tot ce are de spus, în foarte scurt timp. Anume faptul că trebuie să exteriorizezi rapid un debit mare de informaţie te blochează în asemenea momente. Iaca, uitaţi-vă şi voi, şi daţi-vă cu părerea, dacă vreţi. De data asta parcă oleacă mai bine.

A scris Constantin Tănase ceva:

...click pentru a citi articolul complet

şi poşlo-poehalo. Nu l-am citit pe Dodon şi nu cred că am s-o fac foarte curând. În schimb sunt de acord cu faptul dnul Tănase că se referea la bloguri ratate în ceea ce priveşte atitudinea şi conţinutul. Pentru cine este secret că acolo unde sunt multe, puţine sunt de calitate? Fie vorba despre opere în tezaurul naţional, fie vorba despre artişti pe estradă, fie vorba despre maşini la piaţa auto, fie vorba despre bloguri în blogosferă. Jurnalistul se referea la blogurile aşa numite „de specialitate” care nu fac doi bani. Statisticile mari încă nu atribuie valoare unui blog. Cei care se pot lăuda cu aceste statistici, în schimb, se pot lăuda cu un auditoriu mare obţinut după principiul spune-mi cu cine prieteneşti ca să-ţi spun cine eşti.
În acelaşi timp o parte din bloggeri şi-au închipuit că Tănase se referea anume la ei şi la blogurile lor. La sigur dlui habar nu are de unele din ele. Eu am înţeles una: referinţa devine valabilă din moment ce o ei pe cont propriu sau altfel spus, dacă faci valuri în tazic ai chip a uda covorul.

Au mai scris
Eugen Luchianiuc, Oleg, cojocari, blogalbur, Vitalie Eşanu, Radu Lisiţă, grossum, Vitalie Branişte, Artur Gurău.