blogu' lu' castraveţ

La cimitir:
– Chea Palade, matali eşti?
– Of, eu îs, bătrînețîle meli…
– Tari dimult nu te-am văst. Arăț ghinişor. Da cîț ani ai matali?
– Nouăzăştrii…
– Şap și, ti mai duşi acasă?

***

– Matuşă, da undi te-ai pornit cu lisapetu?
– Da iaca pîn la țîntirim.
– Dap şini ar să-ț ducî lisapetu acasă?

Oamenii gospodari se pregătesc de blajini din timp. Unii dinaintea primului paşte, alţii între primul şi al doilea. Aşa fac oamenii gospodari. Eu nu-s om gospodar de aceea vin pentru blajini sau de vineri, sau de sâmbătă. Şi pentru mine este cel mai bine anume aşa. Pentru că eu vin sâmbăta la cimitir, sau cum se zice prin părţile noastre – la ţîntirim, cu o greblă, cu o sapă, cu cutie de lac sau de vopsea, cu o căldare la urma urmei, şi mă duc drept la crucile străbuneilor, buneilor şi a mamei, printre mormintele îngrijite ale străinilor ca să ma îngrijesc şi eu de ale mele. Când intru pe teritoriu zic un „hristosonvet” la liniştea de acolo şi mă apuc de treabă. Mânuind grebla, privind crucile şi răscolind amintirile. Şi mă cuprinde o pace sufletească, un val de căldură ce vine din memoria pe care o port pentru cei ce zac acolo şi se află în altă parte. Un om gospodar alături m-ar încurca pe mine în gândurile şi lucrul meu: cu o vorbă, cu un sfat, cu un pahar de vorbă, sau cu o vorbă de pahar. Aşa-s oamenii gospodari. S-ar părea dintr-o parte că toate cărţile citite şi neo-teoriile din epoca nanotehnologiilor nu se prea pupă cu posibilitatea existenţei unui dialog transcendental la ţîntirim fără forme clare de dialog sau fluxuri concrete de informaţie către alte dimensiuni. Posibil că este doar o aparenţă. După câteva ore de lucru fizic, şi dialog extraterestru, desenezi câte o cruce de nisip peste cernoziomul proaspăt afânat, fumezi o ţigară şi ieşi pe poarta ţîntirimului. Liniştit, împăcat şi în satul tău. Şi tot vrei să dai buna ziua, da nu ştii cui, că toţi îs care şi pe unde, sau nu-i cunoşti. Cam atât durează pentru mine cea mai importată parte a sărbătorii de paşti de blajini. Mai sunt şi a doua zi nuanţe, dar mai puţine.

A doua zi începe cu trezitul devreme şi dusul la ţîntirim. Stai acolo câteva ore bune şi auzi întrebând din care capăt începe preotul. Că dacă începe din capătul ista, apoi iaca-iaca amuş trebuie să dai de pomană. Trebuie să te pregăteşti. Dacă din capătul cela, apoi trebuie să aştepţi ghinişor. Da nu mult. Că acei din capătul acela, vin la aiştia din capătul ista să le dea de pomană de sufletul celora. Anul ista au început din capătul acela.

Read the rest of this entry »

Am fost. I-am pomenit. Oare di şi lumea asta aşe de tare crede ca la lumea şeialaltă î-i aşe de tare sete. Plus la asta, aşei de pe lumea asta cred ca la aşiilalţ tare le plaşe sa amesteşe. Dumnezău s-ma ierte.

P.S. Nu tare la temă, dar anigtot. Azi la ţîntirim ni l-o zis. Moş-mi-o Tolea.

Un buddhist, un musulman, şi un frate moldovan creştin de-a nostru, s-au întâlnit în împrejurări necunoscute. Şi s-au apucat de chept unu pe altu, a cui credinţă e cea mai puternică.
– Fraţilor, zice budistul, a mea credinţă e cea mai puternică. Iaca de exemplu într-un an o plouat 3 saptămâni la rând. Şi om, şi juvină, şi copac, şi floare erau sortiţi mistuirii veşnice de pe faţa acestui pământ. Şi eu când am văzut aşa, m-am urcat în munţi şi am urcat la cer cea mai fierbinte rugă, şi Buddha m-a auzit. În câteva minute, în jurul meu, în raza de 2 kilometri, s-a făcut soare. Norii au dispărut şi pământul parcă s-a înălţat, şi tot ce-a mai putut fi viu, s-a adunat pe acea insulă. Şi s-au salvat şi insecte, şi păsări, şi cerbi, şi oameni, şi felurite feluri de fiinţe vii şi nevinovate, de s-a putut păstra şi neamul nostru, şi al lor.
– Da la noi în pustiu, continuă musulmanul, trei ani n-a plouat. Se uscau şiopârlele la umbră, şi fierbea nisipul în fântâni. Şi eu am lăsat casa, mi-am luat neamul şi cămilele şi m-am pornit în inima deşertului. Şi acolo eu am îngenunchiat şi am plecat fruntea pe nisipul lui Allah. Îmi păjoleam fruntea dar mi-am dus ruga până la capăt. Şi atunci s-a desfăcut cerul şi a plouat. În raza de 2 kilometri a turnat cu găleata. Şi a răsărit în câteva zile o oază cu un lac bogat în peşte şi nuferi. Şi atunci am fost salvaţi. Noi suntem poporul cu cea mai puternică credinţă! Allahu Akbar!
– Da eu şi să vă spun. Vinem eu într-o duminică de la biserică. Şi nu fac niş trii paşi, mă uit, în nijlocul drumului un portofel. Şi nişi ţipenie de om împrejiur. Să mă ridic să-l eu – nu pot, e sfânta duminică şi eu vin de la biserică. Să merg mai departe, parca nu m-aş urni din loc. A mai treşe alt creştin după mine, şi a păcătui el. Am stat, am cujetat, m-am chnuit. Nu ştiu şi să fac. Parca parcă încă-ni sunau cuvintele îndrumătoare ale preotului. M-am învârtit de două ori împrejiurul lui, m-am uita cum luşeşte la soare şi nu mă putem urni din loc. M-am mai uitat odată împrejiur, m-am aplecat şi l-am dischis cu un dejet. Şi poate mă duşem mai departe acasă. Da deam precis nu putem. Erau şi nişte ruble într-ânsul. Şi parcă am vrut să scot o hârtiuţă. Şi biserica la trii metri, şi cum să apuc eu lucru străin, az, taman duminică. Şi cum stătem eu şi uitându-mă sângur la lupta me in sinea mea cu păcatul, am chicat deodată în jenunchi şi am zis în gândul neu şei mai lungă şi mai adâncă rugăşiune pe care o ştiem. Şi să vezi marea putere a lui dumnezău: împrejiuru neu, în raza de 2 metri s-o făcut marţ.