blogu' lu' castraveţ

Din numeroasele dislocări ale aşa numitului Detaşament X sau după cum l-a numit Pavel detaşamentul „Şioroiul” (de ce anume „Şioroiul”? răspund: deatâta), dacă nu toţi, apoi unii membri ai detaşamentului şi-au tras concluzia că numărul perfect de persoane pentru o dislocare este şase. Şase, nici mai mult nici mai puţin. Asta a fost concluzia empirică. Aşa am simţit noi că e bine. Nu e rău nici în 4, e mai dificil în 10 – în 6 e perfect. Alţi oameni mai deştepţi ca noi au stabilit că numărul de şase persoane este perfect pentru o socializare privată. În calitate de demonstraţie avem seturile de tacâmuri preconizate pentru 6 persoane şi dimensiunile meselor de uz casnic (fie ele rotunde sau dreptunghiulare) care permit aşezarea comoda pentru maximum 6 persoane.
E bine să ştii…

P.S. Acesta este încă un post scos de la naftalină, din drafturi. Aşa cum pe timp de toamnă-primăvară detaşamentul cam sta cu mâinile în buzunar, nimeni nu-l încurcă pe pioner să nostalgizeze (DEXul nu are decât să crape de invidie pentru că nu ştie aşa cuvânt).

În ţara asta, de multe ori, în diferite circumstanţe, se întâmplă că dai peste mulţi proşti, imbecili şi derbedei. Şi fiind moldovean şi înconjurat de mulţi alţi moldoveni, îţi faci vaga impresie că moldovenii sunt, în majoritate, toţi totuna. Revenind la noţiunea „moldovean tipic”, dacă e să ne gândim nu foarte adânc, suntem nevoiţi să fim de acord cu caracteristicile extreme: sălbatici, nechibzuiţi, obraznici, fuduli, invidioşi şi făloşi (de la verbul „a făli”, nu de la un substantiv sugestiv erotic). Cam aşa impresie aveam până nu demult. Impresia a fost creată, probabil, de ultimele generaţii, cele născute în ultimele câteva decenii. Astăzi, chiar dacă fac parte din minoritate, sunt mulţi moldoveni inteligenţi şi educaţi. După toate acestea, noţiunea de „moldovean” este simţită cu răutate de mulţi alţi moldoveni, termenul degradând în „moldovan”, fără vocala „e”. Unora în general li se face ruşine să pronunţe „eu sînt moldovan”.Băi oameni buni, da cât timp ne va mai fi ruşine să recunoaştem că suntem moldoveni? Ce, există păduri fără uscături? Eu mă gândesc ca nu trebuie să ne identificăm cu uscăturile, ci cu pădurea, chiar daca în pădure sunt vreo doi trei lăstari verzi. Căci dacă noi înşine ne vom identifica cu uscăturile, chiar vor crede alţii că suntem toţi uscaţi. Şi nu va mai ploua, şi lăstarii verzi se vor usca şi ei. Aici, dacă vreţi, mai amintesc şi de gândirea pozitivă, şi de forţa de atracţie a energiilor universale, şi de carmă şi de orice alte concepte care vor băga „e”-ul scuturat înapoi în noţiunea de „moldovan”. Sper eu că într-o bună zi, când Edmond, Yoshiko, Mahmud, Mark sau Fabrice vor fi întrebaţi la aeroport de unde vin, ei să răspundă cu afecţiune şi inspiraţie: „Din Moldova, de la moldoveni” iar Ion sa zică mândru “Eu nu vin. Eu ma duc. Acasă”.

După ce s-a dezmeticit din şocul politic al anului 2009, poporul mai adrenalinos s-a apucat să facă hărmălaie în spaţiul blogosferic ce ne priveşte pe noi, moldovenii. Astfel în ultimele luni ale anului trecut şi în răstimpul deja depănat din anul curent, toată gălăgia a roit în jurul câtorva ştiri de top: panica pandemică, vrem cinema dublată în limba română după care realizăm că nu chiar asta am vrut să spunem şi ne refugiem cu opinia în spatele subtitrărilor în română, sindromul Pavel Turcu, şi printre ultimele – pericolul canin în capitală. Mă voi referi la ultima. Printr-un principiu şlefuit de protestele anti-comuniste, pe urmă de pensionarii lipsiţi de drepturile de călătorie gratuită în transportul public, între timp şi de altele mai mărunte, poporul a realizat nu doar că are dreptul la opinie, dar şi că această opinie trebuie s-o răcnească cât poate de tare şi foarte de dorit la urechea vecinului care are o opinie contrară. Dar când răcneşti, evident te faci auzit. La noi în ţară deocamdată aşa lucrează libertatea de exprimare.
Bun. A fost identificată victima unui maidanez. Să fie şi aşa. S-a făcut panică. S-a convins pe cine trebuie că toţi maidanezii din oraş reprezintă un pericol real pentru toţi locuitorii oraşului.
Bun, pericolul se manifestă în eventuala probabilitate de comportament agresiv şi în consecinţă – traume şi infecţii.
Întrebarea nr.1: ce este mai probabil, să ei o infecţie de la un maidanez sau să ei o infecţie de la o persoană? A ajuns cineva cu număratul victimelor maidanezilor peste cifra cinci?

Bun, din toţi proprietarii de câini de rasă, domesticiţi şi îndopaţi ca la carte, oare chiar nici unul n-a fost muşcat de prietenul său patruped? Numai eu am auzit trei cazuri. Repet: „am auzit” nu „am văzut”. De soarta ulterioară a acestor câini nu ştiu nimic. Să presupunem că au fost eutanasiaţi. Dar zarvă nu s-a făcut, dat fiind faptul că nu este cazul: omul e responsabil de câinele lui. Întrebarea nr.2: Ce soluţie ar oferi bravii luptători contra eutanasiei în astfel de cazuri. Bănuiesc că le-ar lua ceva timp să găsească o soluţie. Cel puţin ar fi ocupaţi cu ceva un timp.

Da, şi-mi este interesant, s-a ocupat cineva din acei care au sărit în capul primarului cu un studiu de caz, să caute o posibilitate de finanţare pentru un proiect care ar oferi câinilor vagabonzi o soartă mai vitală? Asta a fost, probabil Întrebarea nr.3. Vă rog, arătaţi-mi vreo organizaţie care a făcut ceva mai mult pentru soluţionarea problemei maidanezilor decât să se dea cu părerea? A deschis cineva vre-un fond de colectare de mijloace pentru a organiza un azil pentru maidanezi?

În acelaşi timp sunt curios dacă primarul s-a interesat cum altfel rezolvă capitalele europene problema câinilor vagabonzi, adică şi-a pus el oare această Întrebare nr. 4?

În loc să se caute răspunsul măcar la întrebările 1,2,3,4, lumea se grupează pe facebook: o mojilă de grupuri pro şi o mojilă de grupuri contra eutanasiei. Şi aruncă cu găinaţ verbal unii în alţii.

Ce soluţie propun eu? Eu propun că atâta timp cât există o problemă şi ea este într-adevăr gravă, şi pentru aceasta există doar o singură soluţie – problema trebuie rezolvată cu acea unică soluţie. Altfel, ca să punem puncte pe toate i-urile, nu ne rămâne decât să facem un referendum. Eu personal n-am avut probleme cu maidanezii, unii îmi sînt chiar simpatici. Da nu pot să spun că mă simt în apele mele când sunt mai mulţi de trei prin preajmă.

Mie îmi plac câinii paşnici, şi nu-mi plac oamenii care răcnesc de frig şi de urât.

-Mamă, el deamu două o mâncat !!! strigă într-o isterie turbată o duduie cu un copil în braţe la o femeie cu mult mai în vârstă.
Femeia în vârstă ţinea într-o mână o banană iar cu cealaltă întindea cu insistenţă nişte bani vânzătoarei de fructe care stătea nedumerită privind ba duduia, ba femeia.
-Mama, vleau banana, scâncea ăla micu.
Când am dispărut eu după colţ, astea două continuau să se certe şi vânzătoarea încă mai stătea în suspans.
Read the rest of this entry »