blogu' lu' castraveţ

Au trecut aproximativ 8 ani de când bunica a plecat în lumea celor drepţi. Şi iată că după 8 ani, nepoţii şi feciorii au sucit cheia ruginită de la uşa casei ei şi au dat buzna înăuntru ca să strice liniştea la cine ştie câte generaţii de păianjeni aciuaţi prin toate ungherele. Ideea a venit spontan: trebuia să găsim un cuptor pentru a pregăti oalele cu găluşte. Cuptorul bunicii, chiar după opt ani, funcţionează la fel de bine. Este uimitor să realizezi câte amintiri poate ascunde un loc unde nu ai mai fost demult.
Sub gura cuptorului se ascundeau câteva cutii goale de ţigări fumate de unchii mei. Le-am descoperit abia acum. Dacă e să pun cap în cap amintirile mele cu ce fel de ţigări fumau ei, astea stau aici de vreo 15 ani.

Aici lângă uşă, sub oglinda cea ovală stătea dulapul cu dulceaţă şi televizorul alb-negru.

În casa cea mare dulapul cu oglindă şi servantul cu pozele copiilor bunicii. Pozele astea sunt mai bătrâne ca mine. Cândva dulapul era plin cu pahare şi bunica le scotea la sărbători. În dulap am găsit borcane cu dulceaţă şi mărar verde pus la sărat pe iarnă. Sunt sigur că stă aici de mai mult de 10 ani, deşi pare că capacul a fost pus pe sticlă anul trecut.

La lumina acestei lampe bunica ne povestea istoriile ei de viaţă. Pe vremuri curentul electric era dozat, fiecare trebuia să aibă măcar o lampă. Lampa n-a mai ars din vremea când s-a oprit ceasul.

O senzaţie foarte stranie te copleşeşte când intri aici: totul pare foarte mic, în miniatură aş spune. Şi chiar dacă îmi dau seama că timpurile pe care le păstrez în aminitiri s-au scurs când eu eram foarte mic, oricum acum nu-mi vine a crede că această camera de patru pe trei metri, avea un pat, 2 dulapuri, un frigider, multe scaune şi la sărbători aici încăpeau 15 oameni. Mda, unde era masa şi patul, acum stă nişte mărar uscat de 8 ani de zile. Ţin minte că iarna în casa mare era foarte frig. Când erau mulţi în casă, ne culcam şi aici, de obicei de sărbători. Stăteam în altă cameră, pe cuptor, ne încălzeam, pe urmă ţuşti în casa mare şi ne băgam sub ogheal. Dura 5 minute ca acel ogheal să devină cel mai cald şi mai moale ogheal din lume.

Mai bine de opt ani în urmă a fost călcată ultima cămaşă şi făcută ultima pârjoală. Sus, în colţul stâng pustiesc cele două geamantane în care bunica îşi aduna lucrurile pentru ultimul drum. Tot sus, pe hornul sobei stătea uitată cutia cu nasturi. Era una din jucăriile mele preferate pe când aveam 5 ani: „bunghii lu mâca”. Bunica croia des la maşina de cusut rochii şi halate, aşa că fasoane şi modele de bunghi erau la dânsa oleacă. Altă jucărie la bunica erau cutiile de chibrituri, bunica avea vreo 200 de cutii şi toate erau din lemn.

Bojica pe care o pupam de mici şi moara lui Don Quijote.

Pe plită, după perdea am găsit câteva pahare granionîie cu care beam cândva compot. N-am putut rezista tentaţiei şi le-am luat cu mine.

Podul bunicii se vede din casă, de lângă uşa de la iatac.

Chiar şi fiind deja demobilată în mare măsură, aplecat pe-o coastă, casa bunicii ascunde încă o groază de amintiri în detaliile, pe care din păcate, n-am reuşit să le prind.
Da, şi se pare că amintirile din copilărie se ascund cel mai bine de noi, dar când mergem să le cautăm rătăcite prin ungherele din casa bunicii devin cele mai colorate, cele mai sonore şi cele mai sesizabile amintiri.