blogu' lu' castraveţ

Eu am pus mâna pe buletin şi m-am dus la secţia de votare nr. 113.

Eu am ales.

Eu am observat că pe doamna Alexandra – şefa secţiei de votare nr. 113, o cheama aproape ca si pe mine. Castraveţi îs mulţi.

Eu am verificat dacă totul la secţia de votare nr. 113 este în regulă. Este în regulă.

Eu am ieşit din secţia de votare nr. 113 şi am vazut viitorul luminos, despre care vorbeam mai dăunăzi.

Viitorul chiar este luminos, eu am început să mă primblu printr-însul.

Voi, vorba ceea, mai aveţi timp.

… linişte. În acelaşi timp auzi o muzică angelică care-ţi învăluie toată existenţa ta pe care o percepi în acel moment iar ochii…ochi văd ceva imposibil de explicat prim cuvinte. Imagini colorate, vii, sidefate, ireale. Eşti într-o realitate a ta dar nu aici şi nu acum şi acolo şi acum. Visezi. Realizezi asta când tabloul audiovizual este spulberat de soneria stridentă a alarmei. O parte din tine conştientizează că este ora 7, fiindcă anume la ora aceasta 12 luni pe an, 5 ori pe săptămână îţi sună ceasul. Mulţi ani la rând. Şi tu nicidecum nu te poţi deprinde, nu te poţi simţi confortabil când la 7 dimineaţa sună ceasul. Faci un efort enorm ca să părăseşti spaţiul cald de sub plapuma moale, caldă, pe care de fapt nici n-o simţi – într-atât de perfect se contopeşte cu aceasta corpul tău adormit. Te ridici din pat cu dinţii strânşi şi porneşti, în ritmul slabelor contracţii musculare ale corpului atrofiat de somn, grăbit şi neîndemânatic spre baie. Deschizi robinetul cu apă rece. Bagi ambele mâini sub jet, aduni cât mai mult apă în palme şi o ridici cu voluptate spre faţă. Şoc! Mai repeţi procedura de două ori şi încerci să deschizi larg ochii pentru a lăsa în creier fotonii lămpii de 100 kW. Parcă te-ai trezit, dar starea ta e departe de a-i spune confortabilă. Ei din pahar periuţa, o speli cu apă caldă şi pui pe ea pastă de dinţi după care începi a face primele mişcări de înviorare a organismului, mai bine zis a mânii drepte. În tot acest răstimp, încetul cu încetul gândurile tale se macină de zgomotul periuţei de dinţi în gură, iar imaginile şi sunetele pe care le aveai în cap încep să se dizolve în apa care curge din robinet şi în lumina reflectata de faianţa lucioasă. După ce te speli pe dinţi, urci în duş, dai drumul la apă caldă şi stai sub jet câteva minute bune şi doar alarma pe care ai pus-o pe snooze te face să apuci săpunul şi să faci într-un final ceea pentru ce-ai urcat: să-ţi speli întregul corp. Procesul durează puţin iar mintea în acest timp este ocupată doar cu pasivitatea flacoanelor de şampon, loţiuni, şi alte accesorii care stau moarte pe marginea căzii. Într-un sfârşit stingi apa şi din nou e linişte. Se aud doar stropii de apă ce se dezlipesc de corpul tău ud şi se lovesc de fundul căzii. Apuci prosopul şi te ştergi. Ieşi din baie, mergi în dormitor încercând cumva să prelucrezi orice informaţie vizuală transmisă de textura covorului şi a pereţilor. Îmbraci cămaşa, pantalonii, ciorapii, strângi cureaua, dai cu pieptenele prin păr, îmbraci geaca, pantofii, închizi uşa după tine şi cobori cu paşi grăbiţi scările. Şoc! Aerul umed şi rece de afară îţi muşcă lacom obrajii, faţa ţi se crispează şi tu obţii o doză bună de adrenalină ca să fii decis sporeşti pasul. Autopilotul se adaptează la noile condiţii, mintea e ocupată doar cu un vuiet stins şi conştientizezi doar flash-urile de decibeli ce vin de la trecătorii care trec pe alături vorbind la telefon. Ajungi la staţie. Urci. Şoc! Uşile se închid. Flash! Plăteşti taxa. Troleul porneşte, zgomotul din cap sporeşte puţin iar ochii se îndreaptă spre vecinul de alături. Îl priveşti şi încerci să-i ghiceşti gândurile după cum priveşte prin geam. Te prinzi la ideea ca şi el se află în aceeaşi stare ca şi tine. Îţi muţi privirea pe altcineva. Apoi din nou. Toţi arată la fel. Toţi pe jumătate dorm în sinea lor. Te prinzi la ideea asta şi scoţi cartea din geantă. Încerci să citeşti dar ochii nu te ascultă. Trebuie să cobori. Închizi cartea. Te apropii de uşă. Cineva te ghionteşte uşor. Cobori. În cap acelaşi vuiet pierdut printre gânduri răzleţe şi nedesluşite. Intri în sediu. Flash vizual! Ceasul electronic indică 7:55. Intri în birou. Saluţi colegii cu cel mai treaz volum pe care îl poţi exterioriza. Apeşi butonul power de la PC.
Beep!
Simţi vibraţia cooler-ului din tine. Deschizi larg ochii şi realizezi că te-ai trezit de-a binelea. A început ziua de lucru.

P.S.
Azi a fost o dimineaţă fără sport. A fost ultima dimineaţă fără sport şi duş rece.

Promisiuni! Minciuni! Electorale! Noi ştim…
Pentru că s-a săturat de toate lozincile care cădeau drept în cap de pe miile de panouri electorale de prin tot Chişinăul, pionerul şi-a luat aparatul şi a ieşit din casă fără ca să ştie unde va ajunge exact. Soluţia de evadare a găsit-o foarte aproape: sub podul de la Jumbo. Anume acolo a coborât dealul pentru a se regăsi în mijlocul toamnei din „Valea Trandafirilor”.

Read the rest of this entry »

Tăieţei din semipreparate (Mivina sau Rolton) cu gingirică în sos de roşii,
salată din slană, ceapă şi oţet (aproape nimeni n-a scăpat fără gastrită sau ulcer după aşa dietă),
arpagic cu zahăr,
ceai cu pâine şi sare la masă, cu zahăr la desert,
supă din apă fiartă, Knorr şi pâine uscată,
scrob din ouă, ceapă şi crenvurşti (poate o zi, două după bursă),
cartofi prăjiţi (când vine pachetul de acasă).
Read the rest of this entry »

Da voi nu ştiţi ce zi e azi, aşa? Faptul că e ziua internaţională a studentului o ştiu toţi. Dar nu asta e principalul. Voi pe Octavian îl ştiţi? Octavian care a rupt în bile tot Mall-ul Bucureştiului, Octavian care poate să pălească bila alba aşa încât ea să sară peste altele două arătându-le limba ei de bilă albă, să-i dea un şut alteia care stă lipită de bord care la rândul ei să se rostogolească ca unsă cu unt fix în buzunar, Octavian care timp de un an a reuşit să crească un flăcău şi să-l planifice pe al doilea, Octavian care m-a învăţat să beau vin cu apă şi bere cu snooker, Octavian care mănâncă răsărită de parcă ar scrie scripturi SQL şi scrie scripturi SQL de parcă ar mânca răsărită. Nu-l ştiţi, da? Apoi vă zic eu, Octavian a fost inspirat de frumuseţe şi special pentru ziua internaţională a studentului a făcut o treabă bună pentru toţi studenţii (mai ales studentele) moldoveni din România, toţi studenţii (mai ales studentele) români din Moldova, şi în general pentru toţi care vor să fie sănătoşi şi frumoşi. Aşa dacă vreţi să scăpaţi de coşuri, dacă vreţi ca muşchiul să vă fie vârtos, obrazul rumen, poftim uitaţi-vă cu ochii voştri ce-o făcut Octav!

Special pentru studenţii alarmaţi: nu vă împăunaţi, asta nu-i reclamă – astea-s 6 ore de snooker şi tot atâtea de bere de la nimeni altul decât Octav. Octav, am martori, da?

P.S. Felicitări cu ziua studentului, studentule!. Azi e ziua ta, eu an ştiut de ieri…

… am văzut-o pe mămica ta în piaţă, cumpăra chiperi.

Eh studentule, studentule. Eh şi ţ-aş mai rupe urechile. Ştii tu pentru ce, da dacă nu ştii tu, ştiu eu, am fost şi eu ca tine, da tu urmează să afli. Hai, nu mai sta, rade-o în PMAN la ţopăit, da nu uita: bea cu cap sau deloc, învaţă cât încape şi nu pe de rost, şii cuminte şi cu minte.
Studentule…

____________________________
*podcovîrcă – podcoavă cu vârci.

Mergeau odată sf. Petrea cu Isus Hristos pe pământ. Şi cum mergeau ei aşa, au intrat într-un sat inundat de ploi. Şi văzură ei un om sărman, în apă până la brâu, cum încerca să urce o capra pe acoperiş. Zadarnice erau încercările lui fiindcă omul nu vorbea, doar mugea ceva sub nas, era mut. El ba îi făcea semne caprei să urce, ba o împingea din urmă pe scara sprijinită de streşina acoperişului da capra nu se dădea urcată nici în ruptul capului. Şi cum îl priveau dintr-o parte pe bietul om cum se chinuie, sf. Petrea îi zice lui Isus:
– Doamne, nu vezi cât de sărman este omul acesta. Nu e destul ca este mut, da încă l-au mai înecat şi ploile şi capra asta-i mai face bataie de cap. Fie-ţi milă de el Doamne, şi dă-i grai.
Isus s-a uitat la la Petrea, apui la om, a ridicat mâna dreaptă în sus şi a spus solemn:
– Grăieşte!
Omul imediat a simţit că s-a întâmplat un miracol, a simţit ca poate grăi, ochii i s-au umplut de lacrimi, a deschis gura şi nu ştia ce să zică. Nu-i venea a crede. Tocmai în momentul acesta, capra îi sări din braţe şi din săritură atinse un stâlp al casei. Stâlpul căzu şi casa se dărâmă. Omul nostru se dezmetici, se uită la capră, apoi la casă, puse mâinile în cap şi rosti primele lui cuvinte:
– Dumnezăii măsii!
– Taci! spuse Isus coborând brusc mâna jos.
Omul nostru continuă apucă capra şi mugind urcă cu ea pe movila de ruine.

P.S.
Dacă nu greşesc istoria asta e un fragment (parafrazat) din filmul Se caută un paznic – o ecranizare Moldova-Film a poveşii Ivan Turbincă de Ion Creangă. Pus în lista “must see”.

Din numeroasele dislocări ale aşa numitului Detaşament X sau după cum l-a numit Pavel detaşamentul „Şioroiul” (de ce anume „Şioroiul”? răspund: deatâta), dacă nu toţi, apoi unii membri ai detaşamentului şi-au tras concluzia că numărul perfect de persoane pentru o dislocare este şase. Şase, nici mai mult nici mai puţin. Asta a fost concluzia empirică. Aşa am simţit noi că e bine. Nu e rău nici în 4, e mai dificil în 10 – în 6 e perfect. Alţi oameni mai deştepţi ca noi au stabilit că numărul de şase persoane este perfect pentru o socializare privată. În calitate de demonstraţie avem seturile de tacâmuri preconizate pentru 6 persoane şi dimensiunile meselor de uz casnic (fie ele rotunde sau dreptunghiulare) care permit aşezarea comoda pentru maximum 6 persoane.
E bine să ştii…

P.S. Acesta este încă un post scos de la naftalină, din drafturi. Aşa cum pe timp de toamnă-primăvară detaşamentul cam sta cu mâinile în buzunar, nimeni nu-l încurcă pe pioner să nostalgizeze (DEXul nu are decât să crape de invidie pentru că nu ştie aşa cuvânt).

Nu-i secret pentru nimeni că fiecare din noi este antrenat într-un proces continuu de schimbare: atât pe plan material, cât şi pe plan nematerial. Nu, nu despre plan şi senzaţia de schimbare cauzată de acesta este vorba. În acest post este vorba de umor, cât n-ar fi de surprinzător. În particular, despre bancuri. Când am înţeles eu noţiunea, erau la modă bancurile despre lup şi iepure şi despre Peticaşvasilivanci (faptul că ăştia-s două personaje diferite l-am înţeles nu de-odată). Eu vă zic amuş câteva din primele bancuri (stilul şi vocabularul sunt lăsate aproape intacte) pe care le-am auzit eu mulţi ani în urmă, pe urmă e rândul vostru. Eu numa când mă gândesc la ele, mi se face pleata măciucă:

1. Lupul ş-o cumpărat motoţîclă cu calească. Şi cum se cătăia el prin pădure îl vede pe iepure.
– Ei, Volc, spoate ş eu s mă cătăi cu tine în calească.
– Da, s poate. Sui.
Merg ei, merg. La un moment dat văd un sarai. Da la lup nu lucra tormozul. Şi ei au intrat în serai cu tot cu motoţîclă. Iepurle o dovdit ş-o sărit, da lulu nu.
După ce s-o tamponit în serai, iepurele întreabă:
– Ei, Volc tî gde?
– Ia zdesi v sarae, zubî sabiraiu.

2. Peticaşivasilivanci fuge de nemţi. Văd o casă şi intră acolo şi se ascund în cuptior. Vin nemţii şi aprind focul. În casă se face cald şi nemţii zic:
– Gud, gud.
Da peticaşvasilivanci spune:
– Gud gud, mne iaiţa jgut.

Ian amu voi spuneţi, care o fost primele bancuri?

După, lucru, un celibatar o sună pe mamă-sa:
– Mama, eu gata lucru. Vin acasă. Ce să iau?
– Apartament ie-ţ!

(Bodaproste lu Paşa)

Sau altfel zis
…un post fără rost şi fără concluzie …sau dăm cu mătura prin drafturi şi ca să nu le aruncăm – le postăm.

Când eram mic, o ocupaţie foarte tentantă pentru mine era umblatul cu fofârlica. Nu pierdeam nici o ocazie ca să împing cuiva vre-o minciună. Evident că nu ştiam de cercetările maturilor care arată că fenomenul minciunii la copii este un fenomen frecvent şi mai mult ca atât, sănătos şi că este o reacţie normală la mediu, minciuna fiind un instrument de manipulare. Vorba multă – sărăcia omului.

Seva şi Vanea Bogaciuc aveau aparat foto Zenit (pe care nu ştiu din care cauză mai tot timpul îl folosea la serviciu tatăl lor). Ei nu scăpau nici o ocazie de a ni-l arăta sau de a ne a aminti că ei chiar îl au. Nici eu nu scăpam ocazia de a le spune că eu am un zenit mai mare, da-l ţin ascuns că mi-i frică să nu mi-l fure cineva, şi de asta nici nu-l arăt. Fix aşa şi aveam bicicletă. Darul de a povesti, probabil de atunci se: de fiecare dată găseam argumente noi pentru a nu scoate zenitul şi bicicleta din dulap, de aceea nimeni niciodată nu s-a avut dubii de proprietatea mea asupra minunatelor obiecte.

Noaptea urcam în nucul din ograda bunicii cu un bec şi o baterie de 4,5V mă pregăteam şi aşteptam. Sora mea, venea din drum după puţin timp cu toata gaşca şi se oprea exact sub nuc. Când toţi spectatorii erau la faţa locului, eu aprindeam becul. Urma punctul culminant: sor-mea cu cea mai sincera uimire striga „inoplanetenii!!!”. Mare zarvă se începea sub nuc. Aveam pe atunci cam 8 ani.

Şi iată o minciună, s-ar părea deloc foarte gogonată, m-a învăţat minte.
O dată când făceam noi şanţuri pentru un nou port, în ogradă intraseră nişte băieţi mai mari şi au început să se laude cu nu mai ştiu eu ce achiziţie la modă pe timpurile celea. Aşa cum a te lăuda nu te încurcă nimeni, eu m-am lăudat că am în casă în divan (locul l-am ales intenţionat mai ferit de ochii lumii) o cutie de gume de mestecat Turbo, foarte căutate pe atunci. Evident că aşa numiţii oaspeţi nu au găsit-o, în schimb au găsit un portmoneu cu 45 de ruble de-al mamei şi puşculiţa mea cu monede strânse pentru bicicletă. Cum le-au găsit ei aşa le-am pierdut eu. Lecţia a fost foarte clară.
Concluzia a fost una utilă: nu că a spune minciuni e rău, ci dacă spui una, trebuie să te asiguri că nimeni nu-i poate verifica veridicitatea.

De aceea probabil (sau pur şi simplu eram eu conştiincios :-D) nu puteam să mint când era vorba de învăţătură. N-am ascuns niciodată nici un doi, chiar cu riscul de a ocupa locul doi la întrecerile prin grădină la care participau fundul meu şcolăresc şi varga din mâna dreaptă a tatei.

Am impresia că ştiam tare bine pe cine şi când puteam şi trebuia să mint. Erau multe din astfel de istorii, da nu le mai ţin minte. Mai povestiţi şi voi.