blogu' lu' castraveţ

Deamu a patra zi lui Pita4ok gura nu-i mai taşi, ghinda nu-i mai plaşi, somnu nu-i somn şi viaţa nu-i viaţă. Zi de zi el caută răspuns la o întrebare simplă, la care se tot grămădesc o sumedenie de răspunsuri greşite. Cum naiba pe wordpress custom permalink-urile cu
/index.php/%year%/%monthnum%/%postname%/
lucrează normal, da cu
/%year%/%monthnum%/%postname%/
nu vre niş în ruptul capului. Nici .htaccess-ul nu-l ajiută niş adminii de domen. Nimi.
O, tu, zeu al permalinku-rilor, îndură-te de bietul Pita4ok şi coborăşte-i o rază de lumină drept în becul lui stins.

localhost> upload 100.mătănii to zeulpermalink

Demult, foarte demult, un grup de tineri cu iniţiativă şi atitudine spirituală faţă de tot ce ne oferă mama natură, s-au pricopsit cu corturi şi rucsacuri, începând astfel lungi şi verzi călătorii pe dealurile, văgăunile şi frumoasele maluri ale minunatului spaţiu terestru situat între Nistru şi Prut. Ulterior, aceşti bravi luptători pentru un mod sănătos de viaţă (porecliţi de autor în nenumărate rânduri pioneri), au dat jos rucsacurile ca să miroase sărea mării negre pe malurile acesteia atât dincolo de Nistru, cât şi dincolo de Prut. Dat fiind faptul că acest grup în majoritatea cazurilor avea aceeaşi componenţă, a apărut tendinţa de a-l identifica printr-un statut şi denumire. Astfel a apărut Otreadul Burevesnic sau, altfel – Detaşamentul „Burevesnic”. O denumire deloc nouă, ba mai mult – un plagiat. Cu timpul detaşamentul a simţit necesitatea de a scăpa de acest clişeu şi a început să caute o denumire adecvată. În paralel, pentru evitarea unor situaţii conflictuale în detaşament şi pentru optimizarea activităţilor de rutină, a fost modelată o schiţă de regulament pentru acesta, care până la stabilirea unui nume final, a fost numit Regulamentul Detaşamentului X:

Un moment foarte important pentru organizarea dislocărilor este lista de cumpărături, preconizată pentru trei zile de dislocare. Cantitatea de alimente se calculează automat în dependenţă de componenţa meniului şi numărul de persoane prezente la dislocare. Lista reprezintă un tabel excel dotat cu tot felul de filtre, categoriii de achiziţie şi este menită să calculeze masa totală de alimente spre transportare, locul de achiziţie şi bugetul pentru întreg detaşamentul.

şi în calitate de exemplu, un filtru pentru lista de mai sus – masa totală de alimente în kg ce trebuie achiziţionată de la market.

Deoarece componenţa detaşamentului deocamdată este intuitivă, neformală, versiunea finală a acestuia deocamdată nu este pusă la punct. Urmează să se decidă dreptul la viaţă a conceptului, ulterior deciziile cu privire la statutul detaşamentului, respectiv cizelarea şi aprobarea definitivă a regulamentului de către toţi membrii acestuia. În ceea ce priveşte numele detaşamentului, Pavel a propus o variantă mai mult sau mai puţin adecvată: Detaşamentul „Şioroiul”. Denumirea este cât se poate de sugestivă şi vine dintr-o istorie reală. Dacă cineva din membri sau altcineva din afară are idei, sugestii, poftim, nu ezitaţi, propuneţi. Până la noi întâlniri.

P.S. Cei interesaţi de activitatea grupului de pioneri pot vizita posturile din categoria rucsac.

Exact doi ani în urmă, în dimineaţa zilei de 6 iunie, la intersecţia bd. Ştefan cel Mare cu str. Mihai Eminescu, în urma unui accident rutier provocat de nişte streetraceri, a decedat un coleg de facultate şi un bun prieten – Vadim Ivanov. De atunci, în fiecare an, pe 6-7 iunie prietenii, rudele organizează concerte in memoriam la care sunt cântate piesele lui Vadim.

Read the rest of this entry »

– Vini, Vini, da unde-i ruxacu neu?
– În cur, blea!
Puţin nedumerit de răspunsul lui Puh, Pita4ok s-a apucat să răscolească prin cladovcă. Ruxacul, după cum şi era de aştepat, nu era acolo.
– Vini, da eu nu-l găsesc.
– Nu-i rucsac, nu-i pahod!
– Vini ap hai s punem tăt la tini, l-on duşi pe rând.
– Ăi, tu ai văzut ruxacu neu? Ţia nu-ţ pare că tu încapi într-însu cu tat cu poşeta ta, la cari tu deam a triilea an îi spui rucsac? Tu îţi imaginez oleacă cu mintea ta de godac cum ai să-l târîi?
Pitacioc nu comentă întrebările retorice ale lui Puh şi se urcă în pod. Peste câteva minute din pod se prăbuşi cu zgomot un nor negru tuşind. Printre scuipat, horcăit şi muci se auzi vocea răguşită a lui Pita4ok:
– Vini, da eu nuştiu unde-o dispărut el.
Nu reuşi Pita4ok să termine vorba că în cap îi căzu ceva tare învelit într-o cârpă găurită de molii. Când scoase din cârpă conţinutul, observă acolo o grămadă de cioburi cafenii printre care se tăvălea o ghindă uscata coada căreia era legată de o bucată de fermoar. Lui Pita4ok îi dădură lacrimile.
– Vini, iaka ghinda asta, ghinda asta matincă e… aista matincă e ruxacu neu…
– Ăi puţă, ţii tu oare minte când într-o noapte, în pahodu trecut, o dispărut unica oală cu nere şi tu ni-ai zîs c-ai adornit şi şiniva o furat-o?
– Vini, eu je eram bat, eu je nu ţîn minte…spuse Pita4ok, shi întinse un muk peste rât.
– Oala asta tare mai samănă cu aşeea, se încruntă Puh deasupra porcului.
– Nu mai este, asta-i alta…
– Da? Şi asta alta tot are disenată o alghină rozovă taman lângă toartă?
– Eu nuştiu nică, şiniva matincă vre s mă compromită, ni-s pare că Cristofer Robin nu vre ca eu s merg în pahod şi special a pus la cale acest plan meschin de sabotaj din cauza unei mici neînţelegeri legate de viziunile diferite asupra compatibilităţii organismului uman şi substanţelor stupefiante nevegetale…Da eu tare vreu în pahod, numai c rucsac deamu n-am…
Pe Pita4ok îl năpădiră din nou plânsul, unu sincer şi jalnic.
– Gata, taşi, închide gura, o luă Puh mai moale. Tu ai s dushi palatca da eu tuşonca.
Cum spuse asta, Puh se întoarse şi ieşi afară, alene, fără să se grăbească. Când se simţi ieşit cu totul din cocioabă, se îndreptă şi oсhii se opriră în râtul rânjit a lui Pita4ok pe care încă mai lucea o lacrimă. Cu o cană în mâna dreaptă şi palatca în stânga, Pita4ok se bungi la Puh şi ţipă ascuţit, cât îl ţinu plămânii:
– Vini, Vini da badminton luăm?

O picătură udă şi rece ateriză drept pe nasul negru şi rotund a lui Puh. El moţăi nervos şi dădu cu laba plina de salivă peste nas, întrerupând astfel procesul de lingere a unei linguri mari de miere într-un vis lung şi colorat. Alte două picături căzură exact pe acelaşi centimetru pătrat al nasului după care, în scurt timp, încă vreo zece picături urmară aceeaşi traiectorie. Puh dădu oala cu miere la o parte într-o dimensiune şi începu să caute nasul umed de-a binelea în alta.
„Blea!” exclamă el şi închise televizorul din capul lui. Printre gene lumina orbitoare aducea cu sine crăpătura uşii de la bârlog şi câteva triluri de privighetoare.
„Blea!” nu ezită Puh să repete primul cuvânt din primăvara aceasta şi se porni înspre crăpătura cu pricina. Deschise uşa, ieşi afară, ridică ambele labe în sus şi trase un întins gospodăresc de-i trosniră toate oasele. Făcu jumătate de pas şi se opri.
„Blea!” a fost următorul cuvânt pe care-l rosti Puh în momentul când a realizat că a călcat pe ceva cald, moale şi după cum a observat în momentul imediat următor, cafeniu din care se întrezăreau câteva pălării de ghindă. Zgomotul care venea de undeva din spate i-a furat atenţia de la moviliţa cafenie şi l-a făcut să se întoarcă. După cum şi era de aşteptat, Pita4ok îi dădea foială răscolind cu iscusinţă glodul de sub stejarul cel mare.
„Blea!” murmură Puh a patra oară, şi porni într-acolo.

07.03.2010 03:30, când m-a pălit o foame de urs, în toiul nopţii şi când deja se terminaseră cartofii prăjiţi.

03.03.2010, când eu eram răcit şi beam mult lapte.

„Coji de cartofi!”, îi trecu prin minte şi se apucă să rupă lacom din boţul de celofan. Era prea tare şi rea rece ca să se potrivească pentru dinţii lui. Grivei nu era câinele care renunţă uşor. Se gândi să-l scoată din gaura cu gunoi şi să-l ducă la ţevi. Îi spunea mintea lui de căţel că la ţevi punga se va înmuia şi va fi mai uşor de rupt. Îl măcina însă gândul că s-ar putea să nu fie el unicul oaspete al găurii din peretele subsolului, totuşi hotărî să rişte. Apucă cu grijă bucata îngheţată de celofan şi ieşi timid din gaură. Îi părea rău să lase groaza de bunătăţi neexplorate, laba călcată săptămâna trecută de biciclistul cu chipiu roşu începu să-l doară: n-o simţea dar era sigur că a îngheţat. Şi vroia foarte tare să pape pungă cu presupusele coji de cartofi.

Şchiopăta încet, iar punga îi pendula în bot şi asta îl împiedica să privească în jur. La un moment dat pe lângă ureche trecu o roată mare de cauciuc şi un claxon puternic îi zburli blana. Reuşi să observe doar becurile roşii ce se îndepărtau. Şi asta după ce reuşi să sară la o parte cât de tare putu. Abia pe trotuar observă că a scăpat punga din gură. Ea rămase să se tăvălească în mijlocul străzii. Grivei privi în părţi şi porni încet înspre pungă. O apucă din nou şi o târî cu încet spre trotuar. Ajuns pe trotuar, lăsă punga din gură se lăsă pe labele din urmă. Obosise. „Încă oleacă stau şi mă pornesc” se gândi Grivei privind fulgii măşcaţi ce se topeau pe botul umed. Îi era teamă că nu va putea să vadă cărarea pe unde trebuia să se întoarcă. După ce-şi trase sufletul, apucă prada de celofan şi porni înspre o portiţă deschisă. I se părea lui că anume pe aici trebuie s-o apuce. A mers cam vreo oră. În timp ce mergea se gândea că s-a săturat de iarnă şi de frig. Îi apăreau în minte iarba verde cu mirosul ei de vară şi jocurile cu cei cinci fraţi ai săi la umbră, în pădurea de la marginea oraşului în care se născuse. Era prima iarnă a sa. Şi nu-şi mai dorea alta. Fulgii îi plăceau şi prima zăpadă i-a plăcut, foamea şi laba stâlcită îi duceau însă gândurile în altă parte. Mergând pe sub lumina felinarelor, îi apăreau în minte şi momentele de care nu voia să-şi mai amintească, ele totuşi insistau: pietrele ce au nimerit în cap de la o droaie de copii acum câteva zile când a vrut să-şi satisfacă curiozitatea la săniuş, căldarea cu apa fierbinte şi murdară aruncată peste el lângă garaje de un om mare şi gras, nopţile de ianuarie, în care uşa de la subsolul casei de lângă pădure era închisă, şi în sfârşit dezamăgirile când se apropia de bucata de pâine întinsă şi în schimb primea boturi de cizmă în botul lui de câine şi biciclistul cu chipiu roşu. Cu toate acestea, în sinea lui, ştia precis că nu întotdeauna va fi aşa, i-au povestit cîini mai mari ca el cât este de bine să prieteneşti cu oamenii, să te joci cu ei şi să faci parte din familia lor. Grivei ştia sigur că va fi curând primăvară şi toate lucrurile se vor aşeza la locul lor, va ploua, el va fi curat şi oamenii îl vor lua la ei acasă.

Fiind dus pe gânduri, nici nu observă cum a zburat timpul şi cum stătea deja în faţa crăpăturii aburind din subsolul blocului. Gând se văzu în faţa gurii întunecate, atât de cunoscută, gândurile negre parca au început să-l părăsească. Grivei păşi înăuntru, se tupilă încet sub ţevile calde iar bucata de celofan o trase dinaintea botului. Nu mai avea forţe să muşte din ea, şi de fapt uitase deja de ce-a cărat-o atâta timp. Căldura ţevilor îl toropea, în cap totul începu să se amestece într-o masă colorată şi caldă iar de undeva de departe se auzea o muzicuţă. Ochii i se încleiau de oboseala, gândurile şi se dizolvau în senzaţii neclare. Se făcu întuneric. Din întuneric apăru încet o lumină care devenea tot mai puternică. Grivei se trezi pe o câmpie mare-mare. Iarba era albastră-albastră şi la câteva sute de metri depărtare se hârjoneau o droaie mare de căţei ca el, tărcaţi, albi, flocoşi – de toate neamurile. Puţin mai în spate se deschidea o pădurice cu pomi mici, de diferite culori iar pe ei creşteau multe-multe oase. Grivei scoase bucuros limba afară şi începu să alerge într-acolo cât îl ţineau toate patru labe.

− Vini, vini, da undi-s tăţ? mumură Pita4iok, şi se scărpină cu copita peste râtul murdar de funingine.
− Noi sântem tăţ.
− Da restu unde-s? nu se lăsă bătut Pita4ok, continuând să clipească cu ochii holbaţi.
− Noi sântem restu, Pita4ok.
− Bun, da în afară de noi?
− Tu mă zaibeşti.

Pe un vârf de deal rămas ca o insulă în mijlocul unei prăpăstii fără fund şi fără margini, stăteau aşezaţi doi buni prieteni şi priveau cu nedumerire în jur. Din cer continua să ningă cu funingine.

− Vini, Vini, ia! Ninge cu funingine! Aşa că-i frumos?
− Închide gura blea, că-ţ dezbat amush un dinte! aprobă Vini-Puh comunicarea, demonstrând vădite cunoştinţe a lexicului nenormativ.
− Vini, Vini, nu hai nu te supăra… Nu haaaaai… Eu promit să nu mai îmblu la colaider.

Astăzi scoatem în evidenţă dezavantajul termopanelor în faţa unei ferestre de lemn, cu un singur rând de sticlă:

2010.01.20, Chişinău, Buiucani, -20 C°.