blogu' lu' castraveţ

Despre toate trip-urile pionerilor în Crimeea s-au spus multe de bine. Acum şi de rău, într-un post aparte, ca cititorul să aibă după ce se îndulci, în articolele următoare. Fiecare an aduce cu sine inevitabila observaţie de cocălărire comercializare a locurilor aflate în preajma Balaclavei, acolo unde în ultimii 4 ani se odihnesc pionerii, trend observat încă în 2007, în alte părţi ale litoralului. Anul acesta a pus un accent deosebit în acest sens (repet, în acest articol sunt adunate exclusiv părţile negative, şi nicidecum nu reprezintă o concluzie definitvă urmată de o decizie de boicotare a locului respetiv).

Pădurarii şi-au modernizat modificat taraba şi tot sistemul de management al afacerii. Preţul la cazare, faţă de anul precedent, nu s-a schimbat. S-a schimbat restul. Daca anul trecut de evidenţa grupelor dislocate se preocupa un singur pădurar, care vizita pionerii cel mult o dată la trei zile pentru a elibera o blanchetă completată de mână, acum de două ori pe zi cate doi reprezentanţi ai S.R.L. “Turism, Vânătoare, Pescuit” urcă sârguincios munţii la deal pentru a verifica sau pentru a scoate din imprimanta termo a unui aparat de casa portabil un cec în toata legea:

Read the rest of this entry »

Drumul
Pentru că un pioner vârstnic este de multe ori un pioner lenos, anul acesta au mers cu maşina. La 20:30 (26 iunie 2012) 4 pioneri şi o javră, într-un ison au spus “pa” orificiului dintre două clădiri aflate la nemijlocitul capăt al oraşului, din partea dinspre aeroport. Înarmaţi cu tartine, CD-uri şi un telefon mobil dotat cu GPS şi o aplicaţie de la Navitel, au ţuşnit ca un ardei prin vama Tudora. La 06:30 pionerii speriau puchii de la ochi cu soarele răsare.

Read the rest of this entry »

80 de kilometri la ora pe spidometru, un track liniştit în boxe (gen „mi-am luat undiţa şi-am coborât râul devale”), şi un soare portocaliu în parbriz compun un ansamblu perfect pentru a ajunge pe maluri deja cunoscute.

Read the rest of this entry »

Simţiţi-vă ca acasa şi vă mai rog ceva: dacă aveţi o referinţă pe blogul neavoastre către kirpi4.wordpress.com, redirecţionaţi-o către castravet.com.
Vă mulţumesc anticipat şi vă urez o zi frumoasă în continuare.

Tot ce se dărâmă în oraşul acesta al nostru, se dărâmă inevitabil pentru cauza nobilă a progresului. Autorităţile bagă zi de zi în ochii noştri gust. Educă în noi cu multă sârguinţă simţul frumosului absolut: vagoncă, reclamă şi fasade (asta aşa, o tentativă de a-i fura pâinea lui posmotrel). Se strică mult şi repede, ca să nu observe nimeni şi se acoperă imediat cu panouri publicitare pentru cei care dacă chiar şi au observat, nu au când se gândi la asta, pentru că le trebuie să se gândească mai degrabă la cum să devină broker în 10 zile, să obţină iute un credit sau să meargă să vadă şi la adresa de pe billboard, poate totuşi la ei cimentul e mai ieftin decât la ceilalţi. Asta aşa, oleacă de lirică.

Chestia e că fotografia asta a lui Dumitru Ciorici o fost ca o pălitură cu rigla de urolog sexopatolog la voencomat (cine o fost cu şcoala la control medical pentru a intra în rândurile cadrelor apte militar pentru apărarea acestei patrii, ştie despre ce-i vorba).

Atunci, pe când învăţam la Real, de 20 de lei primiţi de la părinţi pentru două săptămâni sau o lună, în “Anotimpuri” puteai cumpăra 6 pizza şi 6 Coca-Cola pentru a servi cordial colegii care te-au pândit şi ţi-au chicat intenţionat pe coadă în momentul când călcai pragul acestei minunate zavedenii cu speranţa de a pune începutul unei frumoase poveşti de dragoste înfiripată cu colega de bancă după ce-aţi spălat clasa, după ore, în cabinetul de istorie.

În anii buni la “Anotimpuri” ne adunam la întâlnirea cu absolvenţii.

Acum nu mă bag să întreb de ce s-a distrus (asta pe lângă faptul că iniţial cafeneaua nu era de culoarea “kinder surprise” („galgoci împluţi pe neprins de veste”sau „детская неожиданность”) şi n-avea gard cu aluzie leopardică), să analizez problemele manageriale sau economice ale proprietarului sau să aflu ce se va întâmpla în acest loc la sfârşitul anotimpului. Da VOI lămuriţi asta la zeci de mii de studenţi de la medicină, de la fostul ULIM, din Blocul I al UTM, elevi de la Real şi de la încă vreo câteva zeci de licee din spirala de 2 kilometri rază şi vreo 16 ani lungime.

Şi anul acesta, entităţile cele mai puţin friguroase şi mai puţin puse în situaţii matrimoniale, ale unui detaşament mai vechi, au făcut ceea ce fac toamnă de toamnă, trei ani la rând deja. Şi fac ele (entităţile, sau hai, să le zicem tot pioneri, ca şi mai înainte) cam următoarele: cu toţi receptorii lor meteorologici şi mai cu seamă cu cele mai sensibile terminaţii nervoase ale cururilor lor, depsitează cu certitudine ultimul weekend fără brumă şi merg la pădure. Una, din apropierea oraşului, ca să nu obosească şoferii şi să nu se înopteze înainte de a lăsa trupurile obosite pe paturile calde de la casele cui le are.
Deci purces-am.
Padurea se află la marginea Durleşti-ului. La ieşirea din Durleşti, la intersecţie cu Poltavca (şoseaua Chişinău – Leuşeni) am dat peste acest minunat tablou.

La prima vedere s-ar părea ca nu este nimic ieşit din comun: moldovanul este strângător din fire iar acestea sunt scaunele de la „Patria”, aruncate mişeleşte de stăpâni imediat după renovarea cinematografului iar un om gospodar le-a găsit trebuinţă. Aşa s-ar părea la prima vedere.
Read the rest of this entry »

Când purtam cu trufie şi naivitate costumul de student, ca la oricare student, se întâmpla să chiulesc uneori ziua de la ore pentru că noaptea n-o dormisem. Motivele erau diferite: sau că administram 10-20 de calculatoare într-un internet club pentru 700 lei pe lună, sau că scuturam împreună cu Joric şi Uric o halba de bere (în care pluteau a priori trei câte cinzeci de vodcă şi trei paie) la Haos – discoteca care ne servea drept viză de reşedinţă nocturnă, aflată la doi paşi de apartamentul pe care-l închiriam pe Renaşterii, sau că făceam jocuri în C++ pe un Pentium de 166MHz, sau că eram la Patria la blocul de noapte (un student cu bursă şi cu salariu stabil de 700 lei lunar îşi poate permite, nu?), sau că mergeam în ospeţie la băieţii de la cămin cu pretextul de a pregăti vreo lucrare într-o cameră unde era tigaie, cartofi, slanină, vin şi două chitări, sau că insomnia era provocată de treburi mai amoroase şi din cauza că această chestiune avea de multe ori un caracter deficitar, merita să sacrifici o noapte pentru a-ţi asigura o rezervă spirituală pentru depăşirea situaţiilor critice care urmau negreşit să apară. Doar uneori chiuleam de la ore. Şi foarte puţine nopţi le-am dormit cum scrie cartea. De la vremurile celea au trecut mai mult de 10 ani.
Acum sub ameninţarea cu cea mai straşnică năpastă nu mă scoţi din casă după ce se lasă noaptea doar dacă asta nu se întâmplă mai des de o dată la trei luni.
(aici, lanţul logic de idei, cititorului ar putea să i se pară rupt de tot, ceea ce nu este exclus)
Şi iată că la Chişinău, cinematograful Odeon găzduieşte un festival de animaţie: Anim’est 2011. În exclusivitate pentru atributul său de capitală europeană (exclusivitatea e valabilă doar pentru Moldova, pentru că acest festival a avut loc câteva luni mai devreme la Bucureşti, la a şasea ediţie pentru România). Am fost la deschidere, la Crulic. Ceea ce-am văzut, combinaţia inedită a unui documentar cu o duzină de tehnici de animaţie, pentru un ochi începător uneori incombinabile (DEX zice că nu ştie de aşa cuvânt), cu o istorie tragică plasată pe un fundal sonor comic, m-a impresionat: mai ales pe plan vizual. Revelaţia unui astfel de film de animaţie în cadrul festivalului m-a făcut să nu-mi pară rău că urma să-mi sacrific o noapte de week-end, atât de dorită în ultimul timp, pentru seara de sâmbătă, pe care festivalul a numit-o Creepy Animation Night. Şi iată că sâmbătă, pe la 23:00, căscând a somn, şi emanând vaporii celor două cafele băute anterior, aşteptam începutul, aşezat pe scaunul mirosind a URSS din sala cinematografului. Nici acele două cafele nu-mi puteau ştirbi scepticismul provocat de moş Ene, pentru că în acel moment realizam că nu-mi plac filmele horor, mai ales cele animate, mai ales în cadrul unui festival din Chişinău. Din cauza acelui scepticism, probabil, nu prea am ştiut ce să le zic la băieţii cu microfon şi cameră când m-au întrebat de ce am venit, sau, probabil, au citit în ochii mei acele multe nopţi nedormite în studenţie şi fatalitatea inevitabilului pe care o măcina conştiinţa mea când se gândea la faptul că o să reziste una, maximum două ore de nesomn din cele şase prevăzute de programul Anim’est.
Cititorului, care totuşi a rezistat să citească şi acest rând, îi zic că a meritat, benevol, nesilit de nimeni şi din toată inima: nu ţin minte să fi văzut ceva mai profund. Majoritatea filmelor au atins strune în interiorul meu, prăfuite de timp sau în general neatinse vreodată. Este evident şi în acelaşi timp uluitor câte posibilităţi îi deschide unui artist filmul de animaţie. Nu am văzut vreun film artistic care să te arunce în lumea viselor cu atâta realitate pe care au atins-o producătorii acelor scurtmetraje de animaţie. Pentru că de multe ori mă trezesc dimineaţa după un vis colorat şi ireal de frumos, indiferent de cât de transpirat de groază sau împlut de emoţii pozitive deschid ochii. În acele momente compătimesc şi urăsc în acelaşi timp realitatea lucrurilor şi imposibilitatea de a transforma in animaţie sau film acel vis, acea experienţă vizuală unică şi irepetabilă. Uite că celor ce-au stat la baza acelor filme, le-a reuşit să deschidă în faţa spectatorilor portaluri către tărâmurile viselor, unde se întâlnesc faţă în faţă îngerii şi demonii interiori, rezidenţi adormiţi în fiecare suflet de om, cu îngerii şi demonii de pe pânza cinematografului. N-a fost deloc horror în stilul cu care m-am obişnuit să-l văd la TV şi pe care nu-l mai înghit. „Creepy” nu a vrut să însemne „groaznic”, mai degrabă a vrut să însemne „înfiorător” de frumos, de absurd sau de tragic, pentru diferite filme cu diferite sensuri.
Pe scurt, plângeţi că n-aţi fost (eu am văsrat deja o lacrimă, pentru că n-am rezistat pănă la 5 dimineaţa şi pentru că n-am fost şi la ecranizările de zi), căutaţi neapărat filmele şi neapărat veniţi la anul viitor.
E drept, a fost şi o gafă mare în noaptea de Creepy Animation: au fost foarte şi foarte de prisos pauzele dintre filme umplute cu photoshop painting performance. Autorul este unul talentat, fără doar şi poate, dar cu părere de rău nu s-a încadrat minunatul său talent în noaptea de sâmbătă. Cea ce a făcut omul a fost frumos, n-a fost deloc creepy, a fost în mare parte ordinar, uneori banal. Părerea mea este una subiectivă, o părere ca şi la două treimi din spectatori care au părăsit sala în aceste momente, majoritatea fără ca să se mai întoarcă pentru un nou set de animaţie.

Astea fiind spuse, pentru Anim’est aş vrea la anul următoarele: o sală mai mare şi mai comodă, fără a mă gândi la riscul unui preţ mai mare al biletelor, mai multe zile de festival, fără photoshop performance sau dacă e să fie performace, atunci unul la temă, mai multe ţări în concurs şi, deloc în ultimul rând, Moldova cu animaţii din 2011 printre participanţi. Puteţi să râdeţi.

Acum nu voi da nume sau titluri (le găsiţi pe animest.md sau pe google), posibil am să fac un update la acest post, când voi strânge link-urile cu toate filmele care au rulat la festival, dar vă zic că merită tot timpul vostru scump acest festival. Iar cei care au vreun aport la organizarea lui sau la crearea filmelor, merită toate mulţumirile şi respectul. Câteva referinţe le puteţi găsi la Gonzo.
Să fiţi sănătoşi şi nu vă fie frică de demonii voştri interiori: existenţa lor este una benefică;)

Avertizare: primul aliniat poate fi uşor trecut cu vederea – titlul se referă la el foarte şi foarte oblic, sau cu alte cuvinte, chizăş.
Primul aliniat:
În contextul activităţilor de serviciu, am recepţionat recent o cantitate finită de obiecte, să le zicem CD-uri. Fiecare CD era numerotat conform unei evidente ordini matematice: CD nr.1, CD nr.2,…, CD nr.30. Aceste CD-uri, împreună cu descrierea case-urilor, reprezentau un set de teste care trebuiau efectuate pentru o certificare în cadrul sistemului internaţional de plăţi MasterCard. când am ajuns la testul nr.8, după cum spunea documentaţia, am început să caut CD-ul nr.8. Ia-l de unde nu-i. Au fost întrebaţi toţi colegii care trec des prin birou, au fost răsturnate cu fundul în sus toate sertarele mele, am răscolit cele două cutii cu maculatură A4 spre nimicire, au fost întrebaţi încă o dată colegii, am verificate safeul, de trei ori, geanta cât era la serviciu, geanta, deja acasă, masa de lucru, acasă, încă o dată colegii ed serviciu, dereticătoarea (de ce oare nu-i aşa cuvânt în DEX), electricul, telefonistul, un grec care a trecut prin biroul vecin unde eu am intrat odată cu două CD-uri, Dumnezău în gândul meu, zeul CD-urilor… şi cam ăştia… parcă. Aici mie mi-a venit strălucita idee să întreb băietanii de la MasterCard: “măi băieţ’, ia spuneţ’ voi nia, câte opticeskie nositeli electronnoi informaţii aţ’ trimăs voi nouă? Nu de alta, da in testul numărul 8 se spune că trebuie să citim CD-ul nr.8, pe care noi oleacă nu-l găsâm”. Întrebare la care o fată de la MasterCard răspunde: “You should not perform the 8th test cause it was removed from the test procedure. In next version, it will be removed from Test Reference Manual too. Just mark the case with Not Applicable.”
Iaca aşa un “Not Applicable” o ridicat jumătate de clădire în picioare. Drept că partea bună a investigaţiei s-a soldat cu o curăţenie lună în sertarele mele, în safeu, în cutiile cu maculatură, în geantă, pe masa de lucru de la lucru şi de acasă, în suflet, în timp ce mai spovedeam celui de sus nişte păcate mai dosite cerând iertare că nu cred într-ânsul şi încă o dată în cele 29 de CD-uri.

Al doilea aliniat reprezintă tot o istorie din viaţă, auzita recent nu mai ştiu la care:
În SUA, într-un colegiu, nişte elevi au adus la şcoală trei purcei, i-au numerotat cu cifrele “1”, “2” şi “4” respectiv, după care le-au dat drumul prin şcoală. După ce-au făcut mare tărăboi, cei trei purcei au fost prinşi şi duşi la menajerie. Poliţia, însă, încă vreo două luni a căutat purcelul cu numărul “3”.

27 august 2011
Macar Mai ales în ziua asta toţi trebuie sa fie independenţi. De aceea, independent, pionerii au avut de ales:
să vadă cum se mândreşte “omul” cu aptitudinile lui de gospodar că poate păstra ca noi două volji scoase de pe un conveier străin, cu mult înaintea ultimei maşini din seria respectivă şi pe care le defilează falnic în faţa tarabelor cu chiloţi şi reclămi digitale şi-i face pe restul să se simtă independenţi şi plini de bogăţie patriotică,
sau,
să-şi instaleze corturile pe un mal de Răut la o poală de stâncă ca să asculte un cântec. Mai multe cântece, de fapt. Cântate de molodveni şi de străini.
Iaca aşa, eu n-am văzut prima paradă din ţara asta. Aşa am ajiuns la Butuceni.

Deşi, din auzite, unii se duceau la Butuceni la “zîua jinului”, pionerii totuşi au ajuns la Gustar.

Înainte de toate, până muzicanţii îşî încălzeau coardele, toată lumea punea corturile Read the rest of this entry »

În general bugetul pentru Crimeea trebuie planificat în dependenţă de nagâţuri şi cota de lene în totalul de hărnicie a turistului cu pricina. Astfel, pentru gusturi moderate şi pentru organisme dornice de sport, o astfel de călătorie minunată goleşte buzunarul cam cu 200-250 EUR, cu tot cu drum, alimente şi vicii mărunte gen bere şi ţigări. Dar, s-o luam de la o margine.

Transport:
Dacă în anii precedenţi pionerii preferau autocarele cu televizoare privite cu ochii capului sprijinit pe o coloană vertebrală obosită unită de membrele posterioare umflate de două rotunjimi amorţite, în 2011 au preferat să parcurgă drumul pana la mare în poziţie orizontală, adică pe ferodrum, în vagoane, culcaţi omeneşte, citind o carte şi sorbind bere te miri ce acolo. Vacanţa pionerii au început-o cu trenul Chişinău – Odesa , au mers în vagon simplu, depănând bancuri şi pălind belot. În Odesa s-au mai primblat o bucată de zi iar seara au urcat in alt tren. N-o să vă vină să credeţi dar această schemă este mai puţin costisitoare decât cea utilizată până acum (nu că diferenţa ar fi considerabilă, ci până acum eram convins că este exact invers), cu autocarul din Chişinău până în Simferopol, sau chiar până în Sevastopol. Unicul dezavantaj e că trebuie să petreci cam 10 ore în Odesa între sosire şi plecare. Pionerii au găsit cu ce să umple aceste zece ore. Va zic din start ca biletele la trenurile locale ucrainene reprezintă un deficit, mai ales în compartimente, mai ales pe locurile de la parter. Pentru trenul Odesa – Simferopol aveam biletele procurate … nu vă mai spun cum le-am obţinut şi prin cine, iar pentru drumul înapoi le-am luat chiar când am ajuns in Simferopol, u o săptămână înainte de a ne întoarce. Ghişeeriţa de la casa gării ne-a zis că bilete pentru parter nu mai sunt. Credeam că e vorba de o schema non formală de a vinde bilete. Mai târziu un cunoscut din Nicolaev mi-a zis că povestea cu biletele nu este atât de bizară: pe timp de vară toate se procură cu o luna jumătate înainte în special pentru compartimente, în special pentru parter. La fel mi-a mai sugerat ca e mai OK sa mergi cu trenul pana la Nicolaev, iar de acolo in Simferopol. În aşa caz nu mai pierzi o jumătate de zi intre debarcarea in Nicolaev si îmbarcarea spre Simferopol. Din Simferopol am luat un autobus până în Balaclava, după care am urcat în şalupă şi am fost duşi la locul de dislocare a detaşamentului.
Read the rest of this entry »